Nemuritorii – Ion Mircea Enescu: „Am trecut la arhitectura industrială”

În anii celui de Al Doilea Război Mondial studentul Enescu şi-a făcut stagiul militar într-o companie de geniu, pe frontul românesc, iar la un an după sfârşitul războiului şi-a luat licenţa de architect. La 20 mai 1949 a fost arestat, anchetat la Ministerul de Interne şi încarcerat la Jilava până în 30 septembrie 1949, fiind bănuit că plănuia să plece în Occident.

În anii ’50-’80 Ion Mircea Enescu a lucrat zeci de proiecte de construcţii mari în Bucureşti şi în ţară, primul fiind extinderea Maternităţii Polizu în 1951. Studiile şi proiectele mai multor săli se sport, spitale, universităţi, precum şi planul Institutului de Fizică Electronică din Constantine, Algeria (1980) poartă semnătura lui. S-a stins din viaţă în 2010, lăsând printre multele sale realizări – inclusiv două cărţi – povestea vieţii, înregistrată pentru Arhiva de istorie orală, la vârsta de 83 de ani.

Un mormânt la Bellu

„Noi, ca studenţi şi având şi asistenţi tineri, eram foarte sensibili la arhitectura internaţională. Ne uitam ce se întâmplă în lume şi în anii ´40, ´44-´45 am suferit că noi nu puteam face arhitectura pe care o făcea Oscar Niemeyer în Brazilia sau arhitectura lui van der Rohe, sau Le Corbusier şi aşa mai departe. Pe urmă am început să intrăm noi în spiritul arhitecturii care după război nu mai avea opreliștile astea, pentru scurt timp. Pe urmă a venit realismul socialist care a fost cum a fost. […]

Prima lucrare a mea a fost [când eram student] în anul III, un mormânt la Bellu de care am fost foarte mândru. Am studiat vreo două săptămâni, ţin minte, o carte de arhitectură funerară italiană, până m-am decis să fac un mormânt simplu. Am fost foarte mândru că, în sfârşit, clientul – eu lucram la un arhitect – a ales soluţia propusă de mine.

Am început efectiv profesia cam în anul III, când am lucrat, am început să lucrez sistematic în ateliere de arhitecţi care lucrau periodic, adică aveau o predare sau un concurs sau un termen de execuţie a unei faze de proiect şi atuncea ne angajau pentru o săptămână, două, o lună şi aşa mai departe. Aşa era obiceiul şi era o formă foarte interesantă de integrare profesională. Învăţam mecanismul de lucru în birou şi încadrarea propriu-zisă a început în toamna lui ´46. Eu luasem diploma în ´46, în aprilie, 13 aprilie, şi m-am angajat la Primărie. Era un serviciu de lucrări noi. Ce însemnau lucrări noi? Lucrările Primăriei, care erau: o şcoală nouă, o şcoală elementară, repararea, extinderea, mici policlinici, mici spitale şi aşa mai departe. [Era] nucleul iniţial al Proiect Bucureşti, că pe urmă a devenit Institutul Proiect pentru tot Bucureştiul, care s-a organizat cu totul altfel. Atunci era un atelier de 30 de persoane la care, mă rog, am început să lucrez proiectele care ni se cereau. Şi încetul cu încetul am intrat în atmosfera de lucru care, din fericire, rămânea o atmosferă de atelier, nu atmosferă de birou, ceea ce e mare lucru, cu toate rigorile respective.”

O vară în condiţiile de închisoare

„La Primărie am lucrat până în ´49, 21 mai, Sf. Constantin şi Elena, când m-a arestat şi am stat arestat, în anchetă, la Ministerul de Interne, trei luni jumate. Și la Jilava, în celula 22. […]

De ce aţi fost arestat?

Eu bănuiesc că, din întrebările respective – că au fost vreo cinci-șase anchete – că a fost din cauza unei scrisori primite de la prietenul meu Sorin Sonia, doctorul din Canada, care în ´46 plecase cu bursă de la Institutul Francez. […] Probabil că el mi-a scris o scrisoare: <De ce nu mai vii,  măi băiete? Că aicea sunt la Paris…> Bănuiesc chestia asta, mai ales că ulterior când  m-am înscris în Asociaţia Deţinuţilor Politici, am cerut de la Ministerul de Interne atestarea acestui sejur nedorit şi care este foarte interesant de citit. Şi acuma Ministerul de Interne spune textual: <Fiindcă eraţi sub suspiciunea că vreţi să fugiţi din ţară cu documente, să le denunţaţi, documente privind siguranţa statului>. Nu s-a dovedit acest lucru şi am fost eliberat în acelaşi an. Norocul meu a fost că a fost vara. Am plecat în haină şi cămaşă, am stat o vară în condiţiile de închisoare. […]

Fiind în timpul verii, rigorile detenţiei nu le simţeam aşa rău, era răcoare, mă înveleam în pătura aia împuţită, fără cearşaf, în care dormeam de multe ori numai în chiloţi, fiindcă îmi spălam lucrurile şi le puneam la spălat. Am luat-o sportiv, adică am luat-o ca o expediţie în care există rigori de astea fizice.”

De la Maternitatea Polizu la arhitectura industrială

„Eu am putut face la vremea mea programe mari, interesante, într-un sistem care nu mi-a plăcut şi care nu încuraja individualismul, dar ăsta este anacronismul investiţiei sovietice. […] După război, imediat, arhitectura modernă a prins un nou avânt şi au început să se facă lucruri moderne, dar ele au fost jugulate imediat, prin ´48-´49 când au apărut <tezele realismului socialist> şi formele de avizare, cenzura în arhitectură care exista şi la scriitori şi în toate părţile, şi în presă şi aşa mai departe.

Bunăoară, am făcut Maternitatea Polizu care a fost o lucrare exact în epoca stalinistă, construcţia nouă a vechii maternităţi care a fost un program funcţional, cu săli de naştere, cu săli de operaţie care erau climatizate, care nu erau la faţadă, care să fie perfect controlate termic şi aşa mai departe. A fost greu, că exteriorul trebuia să-l fac într-un fel de clasic, adică un fel de clasic care nu era un clasic. Fereastra orizontală am înlocuit-o cu fereastră verticală, dar n-am dat cu chenare şi aşa mai departe, am simplificat-o zicând că [din] economie şi aşa mai departe. […] Ea, însă, s-a dovedit că funcţionează bine şi astăzi e una din maternităţile bune, după 50 de ani de funcţionare e una din maternităţile care funcţionează.

În ´56 am trecut la arhitectura industrială care era un domeniu al practicului, în primul rând programe mari şi întinse. […] O hală de lucru care trebuie să se transforme înăuntru cu alte maşini şi tot timpul are nevoie de spaţii mari şi nu ştiu ce. […] Acolo, dintr-o dată, arhitectura se sprijinea mai mult pe volum […] şi acolo puteai să foloseşti toate elementele arhitecturii cu oarecare limite. […] Era epoca respectivă, care ieşea din mintea cenzorului. Construcţia inginerească, construcţia de anvergură industrială ieşea din discursul cultural sau discursul estetic. Este o chestie practică.

Cine erau aceşti cenzori?

Aceşti cenzori, aş putea spune, fără aproape excepţii, erau rebutul profesiilor, adică dacă erau arhitecţi erau cei care nu vroiau să se manifeste personal, ci se încadrau în sistem foarte bine, [erau] lipsiţi de cultură. Şi s-a ajuns la lucruri anacronice. La un moment dat, profesor de arhitectură industrială şi vicepreşedinte de Comitet de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii, deci for de avizare, a fost un conductor arhitect fără nici o cultură. El era cenzorul pentru ani de zile al acestei profesii şi profesor în Facultatea de Arhitectură. Adică s-a ajuns la anomalii de tipul ăsta.

Pe urmă, exista o luptă continuă – pe care foarte bine au dus-o şi scriitorii, mai la vedere decât noi şi oamenii de cultură, istoricii – ocolind răspunsul direct sau ocolind poziţia teribil de tranşantă, nu în sensul compromisului ci în sensul răspunsului. Adică mă duceam cu variantele de plan şi de multe ori susţineam nu aia care îmi place mie ci ailaltă şi atunci printr-un reflex de negare ăla îmi spunea: <Nu faci asta>, ceea ce  îmi convenea.

Al doilea: veneam cu argumente para-arhitecturale, dar care păreau logice şi păreau de bun simţ, economia, utilizarea industrializării. Era epoca industrializării: <Luăm gata elemente prefabricate, le punem să…> şi aşa mai departe. Era logica politică: <Folosim, folosim lucruri făcute de muncitori>. Ăsta era [încă] un slogan: <S-a făcut şi la fabrica cutare, elementul ăla de metal sau de prefabricat. S-a folosit acolo, dacă s-a folosit acolo e bun şi aici>. Şi atunci… [era] o strategie, o luptă, a fost o luptă intelectuală.”

„Re-cuplarea” cu arhitectura interbelică

„Noi, în anii ´64, am început să facem Mamaia, litoralul, tot ce s-a făcut acolo, industria, arhitectura industrială. […] În anii ´60 ne-am re-cuplat cu arhitectura interbelică. Deja în lume erau construcţii altfel, dar noi eram cu ochii pe ele, adică eram cu ochii pe ce se întâmplă şi cât puteam făceam – într-un fel integrându-le – cam ce se întâmpla în lume, [făceam] cu mijloacele şi în conjuncture dată şi cu programele noastre. Dar s-au făcut lucrări remarcabile în timpul ăsta. […]

În general, în meseria noastră au fost oameni care au făcut arhitectură pasabilă şi în timpul stalinismului şi o arhitectură bună şi după aia. A fost Bebe Ioţu care a făcut Teatrul Naţional de la Craiova, care e o lucrare bună a timpului respectiv. A făcut înainte, în Bucureştii Noi, arhitectura, oarecum, a vremii respective. Dar, imediat ce a avut libertatea de a face, a făcut o arhitectură bună, modernă. Virgil Niţulescu care a făcut Hotelul Dorobanţi a fost un arhitect care a rezistat foarte bine. Şi ca el sunt mulţi, […] adică au ştiut să revină foarte bine din teribila încorsetare din timpul stalinist, în care trebuia arhitectura să fie într-un anumit fel.”

[Interviu de M. Conovici şi A. Mocanu, 2003]