Vineri, 21 februarie, se împlinesc 127 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari chitarişti din istoria muzicii, Andrés Segovia, cel care a avut un rol esenţial asupra creaţiei componistice pentru chitară, nu atât în mod direct, deşi există unele creaţii semnate de el, ci mai ales indirect, prin nenumăratele compoziţii care i-au fost dedicate. Chiar de la debutul carierei sale artistice, Segovia a fost animat de dorinţa înnoirii repertoriului chitaristic, începând cu transcrierea unor lucrări create pentru alte instrumente muzicale. Confruntat cu o retincenţă majoră a muzicienilor timpului său, Segovia şi-a impus concepţia despre rolul chitarei, cariera sa artistică excepţională însemnând nu doar consacrarea unui interpret magnific – cu o paletă largă de tonuri, cu o personalitate muzicală distinctă, prin expresivitate și stilul său aparte – , ci şi o adevarată şi binemeritată revigorare a muzicii moderne prin rolul esenţial acordat chitarei clasice.
Trebuie precizat că, în limba română, cuvântul “chitară” este în fapt un împrumut din limba italiană (“chitarra”), fiind, de asemenea, valabilă şi varianta “ghitară”, provenită din forma spaniolă “ghitarra”, la originea acestor termeni fiind o combinaţie între cuvântul sanscrit “guit”, adică “muzică” şi “tar”, provenit din limba persană, cu sensul de “acord” sau “coardă”.
Originea chitarei nu este clar stabilită în istorie, însă ceea ce se cunoaşte este faptul că, în urmă cu circa 5000 de ani, pe basoreliefurile din templul regelui Hammurabi, din Babilon, precum şi în desenele egiptene din aceeaşi perioadă, sunt reprezentate persoane care ţin în mână instrumente cu coarde, oarecum similare chitarei din zilele noastre.
Apoi, de-a lungul vremii, ţitera, arcul muzical, harpa, lira, au fost realizate din corzi din maţe de animal, din fire de păr, din liane filiforme ori din ramuri de palmier.
În vremea regelui David, psalmii biblici erau rostiţi în acompaniament de psaltire – psaltirion -, muzica fiind considerată un dar trimis de Dumnezeu, pe “scara lui Iacob” – adică gama muzicală – , pe care îngerii creau armonii divine…
Conform atestărilor documentare, cea mai veche chitară păstrată până în zilele noastre – denumirea corectă este tanbur – , este cea folosită de egipteanul Har-Mose, în jurul anului 1500 î.Hr. Instrumentul poate fi văzut la Muzeul Arheologic din Cairo.
Este cunoscută, apoi, utilizarea chitării latine – la romani – la care se cânta prin ciupirea corzilor, sau chitara mauriană – întânită la popoarele arabe – care avea o sonoritate mai bogată, prin lovirea cu toate degetele mâinii drepte, ambele fiind de dimensiuni mult reduse faţă de instrumentul cunoscut în zilele noastre, având două, trei sau patru corzi duble şi cu cutia de rezonanţă subţiată în mijloc.
Abia în secolul al IX-lea, chitara a fost indrodusă de arabi, prin porturile de la Mediterana, în Europa, alături de alte obiecte specifice culturii lor, grecii folosind pe mai departe acest instrument, mai ales în spectacolele teatrale.
A urmat apariţia lăutei, un instrument asemănător cobzei, cu o cutie de rezonanţă bombată şi gâtul încovoiat.
Secolele al XV-lea şi al XVI-lea au adus schimbarea formei instrumentului, mult mai aproape de dimensiunile şi geometria celei din zilele noastre, în anul 1656 apare chitara cu cinci corzi, iar în anul 1680, celebrul Antonio Giacomo Stradivari – desigur mai cunoscut drept fabricant de viori – realiza prima chitară cu şase corzi.
În fapt, Stradivarius, în Italia sau Joachim Tielke, în Germania, au construit, ani la rând, modele ornamentate deosebite, pentru ca, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spaniolii Antonio de Torres Jurado – un făuritor de chitare – şi Francisco Tarrega – un virtuoz al instrumentului -, să vină cu o concepţie modernă a chitarei, care era gândită cu şase corzi, întinse la o extremitate pe un suport şi la cealaltă de nişte cuie care se pot strânge după dorinţă. Aceasta era considerată construcţia ideală a chitarei, care a permis utilizarea ei în acompaniamentul pieselor romantice ale vremii.
Chiar dacă nu făce parte din orchestră, chitara a fost instrumentul preferat al multor compozitori. În secolele XVIII-XIX, nume precum Hector Berlioz, Carl Maria von Weber, Franz Schubert sau Niccolò Paganini, au fost şi remarcabili chitarişti, acompaniindu-se când compuneau sau interpretau.
Cu toate aceste progrese remaracabile ale instrumentului, a fost nevoie să se nască Andrés Segovia, considerat primul mare chitarist din istoria muzicii, pentru ca acest instrument să capete aprecierea cuvenită şi să se impună în muzica acelor timpuri.
El a dus chitara în sălile de concerte de nivel internaţional, interpretând muzică clasică, într-un stil foarte personal, creând o gamă largă de sunete, mai puternice, cu un timbru specific, prin ciupirea corzilor şi cu unghia şi cu pulpa degetului.
A urmat secolul al XX-lea, când chitara a suferit nenumărate modificări, la care şi-au adus contribuţia instrumentişti şi fabricanţi, deopotrivă, apoi anii în care profesioniştii jazz-ului – aflat atunci în mare vogă – introduceau solo-urile de chitară, apentru ca mai târziu să apară prima chitară electrică, creaţie a inginerului Lloyd Loar.
Chitara a fost introdusă tot mai mult în muzica jazz, pop, blues sau rock, devenind instrumentul muzical cel mai folosit în întreaga lume. Astfel, au apărut alte mari nume de chitarişti, precum membrii trupei Beatles, Jimi Hendrix, cântăreţ şi compozitor american, Kurt Cobain, chitaristul şi liderul grupului “Nirvana”, Jimmy Page, fondator şi compozitor al celor de la “Led Zeppelin”, Angus Young, unul dintre membrii australienilor de la AC/DC.
Andrés Segovia Torres s-a născut la 21 februarie 1893, la Linares, Spania.
Încă de la o vârstă fragedă, a crescut alături de unchiul său Eduardo și de mătușa María.
Andrés a manifestat, încă din primii ani de viaţă, o atracţie aparte pentru muzică, iar unchiul său i-a facilitat primele lecții de chitară, cu un profesor care avea metode foarte stricte.
În pofida dorinţei părinţilor săi, catr visau pentru el o carieră de avocat, micuţul este atras, în mod irezistibil, de chitară, iar unchiul său decide să se mute în Granada pentru a-i permite să dobândească o educație muzicală mai bună, după principiul pe care chiar cel mic l-a enunţat: „educația muzicală timpurie implică dubla funcție a profesorului și elevului în același corp”.
În anul 1909, a avut loc primul spectacol public al lui Segovia, în Granada.
Doi ani mai târziu, a susţinut primul său concert profesionist, la Madrid, care a inclus lucrări ale lui Francisco Tárrega și propriile transpuneri pentru chitară după compoziţiile lui J.S. Bach.
În anul 1912 a suţinut un nou concert la Madrid, urmat de alte suucese remarcabile: spectacolul de la Conservatorul din Paris, în anul 1915, concertul de la Barcelona, în 1916, și un turneu de mare succes în America de Sud, în 1919.
În anul 1918, Segovia se căsătoreşte cu Adelaida Portillo.
Ascensiunea lui Segovia pe scena internațională se suprapunea cu momentul în care chitara era considerată, din ce în ce mai mult, un instrument de concert, o idee datorată, în bună măsură, lui Miguel Llobet. În acest context, Segovia, devenit o mare personalitate artistică, reuşeşte să dea chitarei o popularitate considerabilă.
În anul 1921, Segovia l-a întâlnit la Paris pe Alexandre Tansman, care mai târziu avea să scrie o serie de lucrări de chitară pentru el, printre care și „Cavatina”, cu care peste ani, în 1952, a câștigat un premiu la concursul internațional de compoziție de la Siena.
În anul 1922, la Granada, a devenit asociat al Concurso de Cante Jondo, promovat de compozitorul spaniol Manuel de Falla în scopul de a păstra puritatea flamenco-ului în faţa pericolului distorsiunilor moderne.
În anul 1923, Segovia a vizitat Mexicul, pentru prima dată, iar acolo, compozitorul Manuel Ponce a fost atât de impresionat de concertul artistului, încât i-a dedicat un articol extrem de elogios, în anii ce au urmat acesta scriind mai multe lucrări pentru Segovia, inclusiv numeroase sonate.
În 1924, Segovia a fost vizitat de lutierul german Hermann Hauser Sr., pentru a studia sunetul câtorva dintre instrumentele artistului, în cadrul unui concert la München.
În anul 1928, Hauser i-a a oferit lui Segovia o chitară creată special pentru el, cu care a cântat în turneul din Statele Unite, iar mai apoi în concertele desfăşurate până în anul 1933.
După turneul de debut al lui Segovia în S.U.A., în 1928, compozitorul brazilian Heitor Villa-Lobos a compus, special pentru artist, „Douze études”/”Dousprezece studii”. A fost momentul începutului unei prietenii strânse între cei doi, materializată şi prin crearea a numeroase compoziţii noi, prin adaptarea pentru chitară a numeroase piese clasice sau prin reînvierea unor piese compuse de iluştri predecesori precum Tárrega.
În anul 1932, Segovia îl întâneşte, la Veneţia, pe compozitorul Mario Castelnuovo-Tedesco, care avea să-i compună în anii următori numeroase piese pentru chitară şi de care îl va lega o trainică prietenie. Concertul Op. 99 din anul 1939, devenea primul concert de chitară al secolului XX și ultima lucrare a lui Castelnuovo-Tedesco, compusă în Italia, înainte de a emigra în Statele Unite, în acelaşi an partitura fiind prezentată în cadrul unui concert susţinut de Segovia în Uruguay.
În anul 1935, Segovia susţine prima interpretare publică a partiturii „Chaconne”, de Bach, o piesă considerată dificilă pentru orice instrument, mai ales pentru chitară.
În acelaşi an se recăsătoreşte cu pianista Paquita Madriguera, cea care avea să îi devină şi parteneră artistică în concerte, iar din anul 1944, el s-a îndrăgostit iremediabil de cântăreața și chitarista braziliană Olga Praguer Coelho, o relaţie care avea să dureze timp de zece ani.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, Segovia a început să înregistreze mai frecvent și a efectuat turnee regulate în Europa și S.U.A., un program pe care avea să-l păstreze în următorii treizeci de ani.
Tot atunci, Segovia a fost unul din primii chitarişti care utiliza șiruri de nailon în loc de șiruri de catgut, pentru confecţionarea corzilor. Acest progres a permis o mai mare stabilitate în tonalitatea instrumentului și a fost ingredientul final necesar standardizării instrumentului.
În anul 1954, Joaquín Rodrigo compune „Fantasia para un gentilhombre” special pentru Segovia, iar în anul 1958, chitaristul câștigă Premiul Grammy pentru cel mai bun spectacol clasic.
În anul 1962, Segovia se căsătoreşte cu Emilia Magdalena del Corral Sancho – care avea să îi dăruiască un fiu, pe nume Carlos Andrés Segovia – , iar John W. Duarte îi dedică, special pentru această ocazie, partitura Op. 31, chitaristul spunându-i compozitorului: „Veți fi uimit de succesul pe care îl va avea”.
La 24 iunie 1981, ca recunoaștere a contribuțiilor sale în muzică și artă, Segovia a fost înnobilat, de către regele Juan Carlos I al Spaniei, cu titlul ereditar de Prim Marchiz de Salobreña.
Segovia a considerat că învățătura este vitală pentru misiunea sa de a propaga chitara și a oferit cursuri de master în toată cariera sa, cele mai cunoscute fiind cele care au avut loc la Música en Compostela, în orașul spaniol Santiago de Compostela. Segovia a predat, de asemenea, la Accademia Musicale Chigiana din Siena, timp de mai mulți ani, însă stilul său de predare a fost o sursă de controversă printre unii dintre foștii săi studenți, care au considerat că Segovia este un autoritar dogmatic. John Williams, spre exemplu, a declarat că Segovia avea o metodă agresivă, pentru a impune stilul său, înfrânând astfel dezvoltarea propriilor stiluri ale celor mai tineri.
Totuşi, alături de John Williams, printre studenţii lui Segovia se află nume ilustre care şi-au arătat recunoştinţa pentru experienţele pe care „profesorul” Segovia le crea. Printre aceştia se află nume precum Eliot Fisk – devenit un mare chitarist clsic american, britanicul Julian Bream, italianul Oscar Ghiglia, Charlie Byrd, Christopher Parkening, Michael Laucke, Alirio Diaz, Antonio Membrado, Michael Chapdelaine, Phillip de Fremery sau Abel Carlevaro, toţi deveniţi, în timp, artişti consacraţi.
Segovia a primit, în întreaga sa carieră, numeroase premii și distincţii, alături de cele enumerate deja fiind de menţionat titlurile de Doctor Honoris Causa din partea a nu mai puţin de zece universități de prestigiu din întreaga lume, premiul danez Sonning, în 1974, premiul Ernst von Siemens Music, în 1985, Medalia de aur a Filarmonicii Regale din Londra, tot în 1985, și un premiu Grammy Lifetime Achievement, în anul 1986.
Segovia a murit la Madrid, în urma unui atac de cord, la vârsta de 94 de ani, la 2 iunie 1987, după ce a susţinut spectacole până în ultima clipă a vieţii. A fost înmormântat la Casa Museo de Linares, în Andaluzia.
În mai 1995, la Linares, oraşul natal al marelui chitarist, „Fundación Andrés Segovia” a înfiinţat Muzeul Segovia.
Repertoriul lui Segovia era alcătuit din trei piloni principali: în primul rând, lucrări contemporane, inclusiv concerte și sonate, de obicei scrise special pentru Segovia de compozitorii cu care a colaborat, printre care spaniolii Federico Moreno Torroba, Federico Mompou și Joaquín Rodrigo, compozitorul Manuel Ponce, compozitorul italian Mario Castelnuovo-Tedesco și marele compozitor brazilian Heitor Villa-Lobos. În al doilea rând, erau transcrierile, de obicei făcute de Segovia însuși, după opere clasice scrise inițial pentru alte instrumente – de exemplu, pian, vioară, violoncel – de Johann Sebastian Bach, Isaac Albéniz, Enrique Granados și mulți alți compozitori proeminenți, apoi, în al treilea rând, erau lucrările tradiționale de chitară clasică scrise de compozitori precum Fernando Sor și Francisco Tárrega.
Tehnica lui Segovia era diferită de cea a lui Fernando Sor sau Tárrega și a urmașilor săi, cum ar fi Emilio Pujol. Segovia – ca şi Miguel Llobet, care îi învățase pe Segovia mai multe transcrieri ale operelor pentru pian – au smuls corzile cu o combinație de unghii și vârfuri de degete, producând un sunet mai strălucitor, adesea mai puternic decât la mulți dintre contemporanii săi. Cu această tehnică, a fost posibil să se creeze o gamă mai largă de timbre muzicale decât atunci când se utilizează doar vârful degetelor sau unghiile.
Segovia poate fi considerat o figură fascinantă şi emblematică în transformarea chitarei dintr-un instrument să-i spunem de salon, limitat, într-un instrument de concert capabil să devoaleze profunzimea artei interpretării, influenţând generaţii întregi de chitarişti remarcabili care i-au urmat.
