Olimpiu Borzea se naşte în 1921 la Viştişoara, judeţul Braşov · termină Şcoala normală din Sibiu în 1940 · se înscrie la Conservatorul din Timişoara, Secţia dramatică şi Secţia pedagogică · este trimis pe frontul românesc, până în 1945 · întors acasă, se manifestă ca anticomunist · profesează ca învăţător la Viştea · în 1952 ia contact cu Remus Sofonea şi Ion Ilioiu din grupul înarmat din Munţii Făgăraşului, condus de Ion Gavrilă Ogoranu · patru ani îi ajută pe ascuns cu hrană, îmbrăcăminte şi informaţii · adăposteşte în casa lui pe Remus Sofonea, rănit, şi îl îngrijeşte · după sinuciderea acestuia, îl îngroapă în curtea lui din Viştea · în 1955 este arestat şi supus unei lungi anchete · în procesul din 1957 este condamnat la moarte · ajunge la Aiud, una dintre cele mai dure închisori politice · este eliberat împreună cu toţi deţinuţii politici în 1964.
Atacul partizanilor de la Cabana Bâlea
„Pe Remus Sofonea l-am cunoscut în 1947, pe băiatul ăsta care a venit la mine, era coleg cu cumnatul meu. Şi el a venit şi mi-a spus, la cumnatul meu acasă, a stat de vorbă cu socrul meu – fie iertat! – cu soacră-mea, cu fratele lui şi cu el. Şi ei [erau] entuziasmaţi de onoarea pe care o fac băieţii ăştia, partizanii. Erau vreo şapte-opt-zece-cinsprezece amărâţi, ca vai de capul lor, care mâncau mămăligă mucedă şi trăiau aşa de greu, ca vai de capul lor! Păi, dacă nu eram noi… Păi, ne-am organizat, dragă, cu cutii speciale, [în care erau bilete cu informaţii] pe fiecare traseu: Viştea de Jos – Olteţ, Viştea de Jos – Viştea de Sus, Viştea de Sus – Drăguş, Viştea de Jos – Corbi, Rucăr, pe toate traseele aveam cutii de metal la un loc [anume] puse şi [partizanii] unde vedeau un semn, se duceau şi găseau biletul, oriunde. Aşa am lucrat…
Şi cutiile astea de metal de unde le aveaţi?
Păi dar, nu erau cutii de cremă de ghete?!… […]
Ce v-au cerut în 1952? Să îi adăpostiţi, să-i ajutaţi cu alimente?
Au nevoie de alimente, pentru că chestia asta se întâmplă după lovitura [lor] de la Cabana Bâlea. Băieţii ăştia, în august, în 20 august, au dat o lovitură la Cabana Bâlea: au fost într-o dimineaţă acolo şi s-au împărţit pe grupe şi i-au rugat pe excursionişti să iasă dinăuntru, femeile într-o parte, bărbaţii în altă parte; dacă sunt securişti să spună, că nu li se întâmplă nimic. S-au purtat foarte frumos. Simbolic a fost bună [mişcarea], dar a costat prea mult!
Dar dumneavoastră aţi aflat atunci, în 1952, că ei au fost la Cabana Bâlea şi au luat alimente?
Da, sigur! Tot judeţul ştia şi toată ţara ştia! Atunci a fost generalul [Nicolae] Ceauşescu şi a condus trupele [de represiune] aici, atunci. El!…”
Remus Sofonea şi Ion Ilioiu cer ajutor
„Cumnatul meu era student atunci la Fizică Atomică, la Bucureşti, ălălalt era un puşti de 17 ani, ăla mic, foarte entuziasmat şi el, copil ce mai, adolescent; vine la mine. Eu eram cu [soţia mea] Anicuţa la pădure, aveam doi copii, unul de patru ani şi fetiţa de cinci, Anicuţa şi tata. Parcă acum îi văd: fetiţa spăla într-un lighean rochiţele şi copilul se juca cu o morişcă la pârâiaş, acolo. Şi Anicuţa se uita din uşa bucătăriei de vară la noi. Eu îi vedeam, şi pe tata care venea din grădină cu o sapă în mână şi pe nevastă-mea, sfânta familie. Şi nu aveam nicio problemă, mergeau lucrurile cum mergeau. Ştiam că îmi văd de treaba mea, datoria mea.
Şi vine cumnatul meu. A scârţâit portiţa ca niciodată. Aşa de tare a scârţâit portiţa, încât m-a <mâncat> pe mine, [deşi] eu nu sunt superstiţios… Vine, zice că vrea să stăm de vorbă. M-am dus cu el până la casa părintelui, avea părintele Pavel o casă la noi. […] [Cumnatul zice: <Remus a fost la mine şi vrea să vie să ne întâlnim. Când să-i spun să vină?> <Când crezi tu că ţi-e mai uşor>. <Mâine seară>. A doua seară, la ora H, la Lăzuleţ, sus, la fundul grădinii, la noi, sus de tot, […] i-am întâlnit. Au venit Ilioiu şi Sofonea. Ăla era din Sâmbăta şi Sofonea din Drăguş şi pe Sofonea îl cunoşteam foarte bine de la bal din Viştea de Sus, se cunoştea cu Ion [cumnatul meu], erau prieteni buni. […]
Ei atunci au venit la mine, pe când [a fost] lovitura lor de la Bâlea, [fiindcă] a venit Securitatea pe toate văile, peste tot era plin de Securitate. Se instalaseră trei linii telefonice de la Viştişoara – Viştişoara este satul de munte, la vreo trei kilometri – o linie telefonică, dar din 200 în 200 de metri era post. Şi de acolo plecau doi, unul rămânea, altul mergea mai departe. Mai sus, la vreo doi kilometri de grădina mea, era altă linie. Mai sus, pe creastă, erau G-urile, aparate de emisie-recepţie, din trei în trei kilometri. […] Şi atunci, având în vedere pericolul mare în care sunt [partizanii, Sofonea] a venit şi a spus: <Domnule Borzea, vă rog să ne ajutaţi, dacă puteţi!> <Eu vă ajut, tot ce v-a promis socrul meu că vă poate da, grâu….> <Avem şi noi ceva bani, dacă puteţi să ne cumpăraţi aia, aia…> <Lasă, că vedem noi ce putem face…> […] Am notat ce le trebuie, […] tot ce le trebuia le-am făcut rost: binoclu, foaie de cort, muniţie, tot ce le-a trebuit. La prima întâlnire ne-am dus…
Unde a fost prima întâlnire?
La mine, la Viştişoara, la grădină… Un văr de-al meu care a fost prizonier în Rusia a prins caii la căruţă şi le-am dus [toate câte ne-au cerut]. Tata a bănuit ceva, nevastă-mea era acolo. Eu am încărcat – cu cumnatul meu, cu o verişoară a mea şi cu o prietenă a lor – am camuflat prezenţa sacilor de grâu.
Şi muniţii?
Astea nu acum, astea le trebuiau pe parcurs, acum le trebuia grâu şi de-astea care trebuiesc îngropate, că ei aveau pregătite locuri cu lăzi în care băgau toate astea, jos, la poalele muntelui şi apoi mai veneau ei…”
Ion Ilioiu este prins
„Ne-am întâlnit regulat de atunci, că aveam întâlnirile programate. De atunci, până în toamnă ne-am întâlnit de vreo şapte-opt ori.
Vă întâlneaţi mai mulţi?
Nu. Consemnul a fost următorul: la întâlnire vin amândoi sau unul singur. Pe mine nu mă cunoaşte nimeni, absolut nimeni. Eu ştiam de Gavrilă, dar nu am vorbit cu el decât în 1990! Până atunci nu am vorbit cu el, ştiam de el, ştiam tot, dar nu am vorbit cu el!
Deci dumneavoastră vă întâlneaţi periodic numai cu…
Cu Sofonea şi cu Ilioiu.
Totul se petrecea acolo, pe locul dumneavoastră?
La mine, acolo, sau în valea hotarnică către Drăguş sau la podul de pe şosea, că mi-am cumpărat un cal, eu, ca să pot face aprovizionarea, că pe bicicletă e greu, mă rugam mereu de altul. Şi veneam cu căruţa de la Făgăraş cu ce trebuie şi mă aşteptau <doi cetăţeni>, făceau semn cu mâna, la Sâmbăta, undeva. <Urcaţi sus, oameni buni!> Se urcau băieţii. <Vedeţi, că aveţi cutare…> Băgau în raniţă. Când ajungeau la Ruginos sau unde trebuiau să-i aştepte ceilalţi, [ziceau:] <Mulţumesc, aici ne dăm jos>. Se dădeau jos şi eu plecam acasă.
Muniţie?…
Muniţia nu i-o dădeam cu sacul, cutiile de cartuşe pentru Meister sau pentru Oriţa sau pentru ZB, pistol mitralieră ZB – astea erau cele mai la modă, cele mai noi. Eu aveam Walter Parabellum, pistol german pe care îl căutau americanii grozav, semiautomat, opt [gloanţe] în încărcător şi unul pe ţeavă.
Şi îl mai aveaţi acum, în anii 1950?
Păi la mine a fost depozit de arme, dragă! Au venit aici şapte-opt camioane cu soldaţi, toată curtea au răscolit-o, toate astea le-au săpat! […]
În 1954, într-o luptă, cade Ilioiu. Securitatea îl prinde şi nu se ştie ce s-a întâmplat cu el. Când a venit Remus să se întâlnească cu mine, Ilioiu n-a mai venit. Şi spune Sofonea ce s-a întâmplat: <Am fost înconjuraţi pe Valea Topologului, au venit în partea noastră şi ne-au prins… Şi au trimis un câine să vină la noi, am simulat o ridicare de mâini şi apoi am sărit peste soldatul care era cu mitraliera îndreptată spre mine. Am întors mitraliera încolo şi i-am dat un pumn… > [Îmi spune Remus] să mă interesez dacă Ilioiu este prins sau nu. <Remus, uite care e treaba: dacă este vorba de-aşa, eu trebuie să fac acum cu tine un calcul: pe cine cunoaşte Ilioiu, în afară de persoanele pe care i le-am prezentat eu din reţeaua de sprijin, a noastră?> <Păi…>, zice, <pe nenea Gheorghe, pe Vasilică, pe Ion, atât>. […]
Când a dispărut Ilioiu, Sofonea a venit cu alt camarad al lui, în toamna lui ’54. În al doilea an, n-a mai venit, înainte de arestarea mea… Şi, într-o seară, eram foarte îngrijorat de ce nu vine… […] şi m-am dus la Cârţa şi la Arpaş. La Arpaş să mă spovedesc, că era martie, era Postul Paştelui. Şi la Cârţa, să-l anunţ pe Remus Sofonea să anunţe pe Gavrilă să nu mai vină în zonă, că <Viştea a căzut>. Eu ştiam ce înseamnă asta, asta înseamnă condamnarea mea la moarte. Să anunţe pe toate cărările să nu mai vină în zonă.”
„Sunt rănit, vă rog, ajutaţi-mă!”
„[Pe urmă] l-au împuşcat în genuchie pe Sofonea şi o stat într-un lan de grâu până seara. Şi nenea Victor a spus: <Duce-vă-ţi la domnul Olimpiu!> […] Pe biletul de la el scria aşa: <Fraţilor! Implor mila lui Dumnezeu şi ajutorul vostru! Sunt rănit, vă rog, ajutaţi-mă! Remus.> […] Şi aşa am plecat cu nenea Victor şi cu Gheorghe, cu vărul meu, la Remus. Când am ajuns acolo, Remus era jos, legat la picior. Legătura era îmbibată de sânge. I-am spus: <Remus dragă, de la început trebuie să-ţi spun un lucru: noi am fost deconspiraţi, m-a luat Securitatea şi mi-a spus să colaborez cu ei. Am fost şi l-am anunţat pe Deac să anunţe pe Gavrilă că Viştea a căzut. Dacă ai încredere în noi, dacă aveţi încredere în noi, eu nu am să vă trădez niciodată. Dacă nu, Dumnezeu să ne ajute şi pe noi şi pe voi!> Şi Remus îmi ia mâna şi zice: <Nene Olimpiu…> – şi pune mâna mea la inima lui – <dacă în dumneavoastră nu avem încredere, în cine să avem încredere, în afară de Dumnezeu? Vă rog, ajutaţi-ne!> […]
Când am ajuns aicea, era în 10 iunie, era pornită natura cu aproape o lună de zile înainte. Via înflorită, atuncea aproape se termină floarea la vie. Atuncea era tot aşa, miros de vie înflorită. Şi când a intrat aicea, Remus, când am dat să-l purtăm cu toţi în casă, a zis: <’Nea Olimpiu, dacă o fi să mor, haiduceşte, la umbra viţei [să mă îngropi]>… <Bine, măi… Lasă asta, că nu o să mori>.”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 2001]
