Olimpiu Borzea îl aduce pe Remus Sofonea, rănit, în casa lui din Viştea de Jos, împreună cu Laurian Haşu, un alt membru al grupului Ion Gavrilă · într-un moment de disperare, cei doi se sinucid, Sofonea moare, Haşu este salvat · Securitatea infiltrează falşi partizani care le promit membrilor grupului de rezistenţă că îi ajută să fugă în Grecia · prin intermediul unuia infiltrat, Costică Nicolescu, în 1955 sunt prinşi şapte oameni ai lui Gavrilă, inclusiv Olimpiu Borzea · până în 1957 sunt arestaţi toţi, mai puţin Ion Gavrilă Ogoranu, rămas ascuns 20 de ani · ca şi ceilalţi, Olimpiu Borzea este condamnat la moarte, dar apoi graţiat · în 1964 iese din închisoarea Aiud, odată cu toţi deţinuţii politici · se stinge din viaţă în 2005.
Moartea lui Remus Sofonea
„L-am adus pe Remus în casă, l-am aşezat în patul ăsta de aicea. […] L-am dezbrăcat, l-am pansat, i-am făcut vitamia K, i-am dat o injecţie antitetanos, pentru ca să nu se infecteze rana. Eram pregătit cu toate, ştiam să fac un pansament, cât am fost rănit pe front, am fost la Spitalul Făgăraş un an şi ceva, am stat acolo, am ajutat, că aşa e bine, să le înveţi pe toate. […] A fost legat băiatul şi piciorul aproape era învineţit şi avea dureri destul de mari. […] Nu era altceva de făcut decât să tăiem piciorul şi de aia am trimis după chirurg. Îmi trebuia morfină, morfină aveam în Viştea de Sus, trebuia să mă duc în Viştea de Sus.
I-am lăsat aici, Laurian stătea acolo, Remus aicea în pat. Arma lui Remus şi pistolul erau lângă el. Arma mea era în casă, dincolo. […] M-am dus la verişoara mea, am luat cutia cu morfină şi am venit acasă. Când am intrat acolo, în cameră, am simţit un miros de fum… Când am intrat înăuntru, Remus era jos, cu pistolul pe piept. Şi acolo era [Laurian] Haşu, cu pistolul în mână şi mai mişca, într-o baltă de sânge. La Remus nicio picătură de sânge. […] Zic: <Ce aţi făcut? Ce s-a întâmplat cu voi? Ce s-a întâmplat, măi, copii? Ce aţi făcut?> Pe masă era un bilet: <Fraţilor, noi am murit. Am socotit că e mai bine pentru toţi, pentru aceşti oameni care au făcut atâtea sacrificii pentru noi. Leul şi Brâncoveanul.> <Leul> era pseudonimul lui Laurian şi <Brâncoveanu> era al lui Remus.
Aveam examenul de sfârşit de an [cu copiii], corectări de lucrări. Am aprins candela la capul lui Remus, pus arma lângă el, acolo. Ălelalte arme le-am băgat între uşi, aicea, toate. Şi m-am dus la şcoală. Directorul era în dreapta mea şi profesorul de limba rusă în stânga mea. Corectam lucrări la limba română, era sfârşit de an, serbarea de sfârşit de an. Profesorul îmi zice: <Domnule Borzea, eşti murdar de sânge!> <Am tăiat un iepure şi a mai rămas un pic de sânge…> M-am dus şi m-am spălat. Şi am făcut corectarea lucrărilor. A venit nevastă-mea, i-am spus care e situaţia. Copiii mai veneau de se jucau în cameră aicea, le-am încuiat uşa, nu mai aveau voie. Şi, începând de-atuncea, l-am băgat pe Haşu în tratament, i-am băgat injecţii, tot ce trebuie ca să-l salvez.”
„Poţi să faci asta, domnule Olimpiu Borzea?”
„Gheorghe trebuia să vină, să meargă la Sibiu să-l anunţe pe doctorul Telea să vină pentru [Remus]… Când o venit Gheorghe, spun: <Nu te mai duci nicăieri, te duci la Viṣtea de Sus şi îi spui lui Vasilică ca mâine dimineaţă să vină aicea, să-l putem înmormânta pe Remus>. Se punea următoarea problemă: ai ocazia, Olimpiule, să scapi! Ia-l pe Remus, îl duci pe drumul Drăguşului, împuşcat. Îl găseşte Securitatea, salutare! Ai scăpat, au scăpat toţi. Dar poţi să faci asta, domnule Olimpiu Borzea? Să-ţi clădeşti fericirea ta pe jalea unui mort? Nu poţi să faci!… Aşa am spus şi la proces, aşa am spus: <Decât să plângă mama altora din cauza mea, mai bine să plângă mama mea că m-a crescut om de omenie, cu frică de Dumnezeu>…
Pentru Remus am făcut gropniţă, cu cumnatul meu, de dimineaţă, cu Gheorghe, şi am săpat groapa aicea. Acolo am săpat groapa, l-am îmbrăcat în cojoc, cojocul lui de partizan, am pus un cearceaf peste el şi am avut o cruce de metal care era pe casa veche a noastră şi am băgat-o în pământ şi am pus după aceea pământ peste el. Cumnatul meu a spus o rugăciune, pe Haşu l-am ridicat să-şi ia rămas bun de la el. […] Nu ştiu dacă mai era conştient, dar l-am luat aşa, de braţe, şi l-o sărutat şi apoi l-am aşezat în pat. […] Deci, pe Remus l-am înmormântat aici. A doua a zi a apărut un rond de flori, banca, – că-i nemutată de-acolo până azi – şi trei smochini. Ei [doi] trebuiau să plece în Grecia. Dacă Remus nu are ocazia să fie în Grecia, cel puţin să aibă smochinii lângă el! Şi până anul trecut o stat un smochin, o rezistat – am avut peste 100 de smochini! […]
Dar spuneaţi că mai târziu, la un an după aceea, au venit şi au răscolit toată curtea…
Da, da… L-au căutat pe mort, au dezgropat oasele. […]
Haşu Laurian a stat aicea o lună de zile şi într-o lună de zile l-am pus pe picioare. Îl scoteam seara prin sat, în plimbare cu mine. Mânca fructe, mânca de toate, dar nu am discutat absolut nimic, nimic, nimic! Nici el nu mi-a spus, nici eu nu i-am spus. Ca să aflu după aceea că Securitatea i-a spus că el, când Remus dormea cu faţa la perete, l-a împuşcat, că Haşu l-a împuşcat pe Remus. Securitatea, în actul de acuzare al lui, asta scrie…
Asta nu înseamnă că e şi adevărat…
Eu spun că nu e adevărat, că doar Remus semnează biletul: <Fraţilor, noi am murit…>”
Momeala
„M-am dus la Sibiu, aşa cum mi-a dat [Grovu de veste], m-am întâlnit cu un cetăţean care mi-a spus: <Urmează-mă!> M-a dus în strada Măcrişului nu ştiu ce număr, am intrat acolo, am întâlnit un cetăţean, s-a prezentat: <Costică Nicolescu>, prieten cu Grovu. A început să mă întrebe, să-mi spună o serie de treburi în legătură cu plecarea în străinătate şi dacă am şi eu ceva cocoşei [monede de aur], că Grovu o vândut o vacă şi o băgat banii toţi, ca să poată plăti pe ăştia de la frontieră. Traseul este următorul: din Bucureşti ajung la graniţa cu Bulgaria. Acolo, cu o maşină de muncitori, până la frontiera greacă. Acolo oamenii sunt aranjaţi, trec foarte sigur. Şi aşa a rămas, ca ei să se ducă, doi dintre ei să plece pe linia asta, acolo. […] Şi mi-or trimis [chipurile] scrisoare că or ajuns cu bine. I-am anunţat şi eu că situaţia e clară, putem pleca când vrem, canalul de scurgere din România e sigur.
După aceea, Costică Nicolescu, după ce i-o dus pe ăştia, ştia foarte clar, începând din iulie [1955] i-o dus pe primii, din august l-o dus pe al doilea. Costică Nicolescu era omul lor, era maior la Contraspionaj. Şi a venit preot într-o comună de-aicea – că aşa l-a prins pe Grovu! – a venit preot într-o comună de-aicea şi a învăţat să spovedească în Postul Paştelui. Şi veneau femeile, el aduna carne, aduna bani, ouă şi spunea: <Eu am venit aicea ca să ajut partizanii din munţi. Nu ştiţi pe cineva ca să-mi facă legătura cu ei? Să le dau bani, să le dau astea…> Şi o femeie zice: <Cred că aţi putea să discutaţi cu profesorul Grovu>. Şi aşa o intrat profesorul Grovu în treaba asta! Că şi el a crezut, până acolo a crezut! Şi-apăi, când profesorul Grovu s-a văzut deconspirat, bolnav de tuberculoză, amărât, a spus: <N-are niciun rost, dacă ei au recunoscut, ce mai tura-vura? S-a terminat!> Şi atuncea, luat la Securitate, a colaborat cu ei.”
Şi plecarea… la închisoare
„Şi or plecat şi ăia şi am plecat şi eu. De nevastă-mea mi-am luat rămas bun, copila era la şcoală în clasa I, ăsta mic, Sorin, era la grădiniţă. […] M-am dus la gară, o venit trenul, m-am urcat în tren şi am deschis geamul să mă uit aşa, peste sat. O doamnă cu doi copii era pe drum. M-a văzut în geam, mi-a făcut cu mâna… În gara Făgăraş mă ăştepta doctorul Stanciu, omul de bază, omul de legătură. Am aranjat cu el: <Dragă, din momentul ăsta s-a terminat cu rezistenţa, cu reţeaua de sprijin Viştea, noi nu mai avem nicio obligaţie faţă de nimeni!> […]
A doua zi… [la Bucureşti]. De la Costică Nicolescu am plecat [cu el], am ajuns la o biserică în Piaţa Sfântul Gheorghe sau ce e acolo, o biserică, era şi o mică piaţă. Am intrat în biserică, mi-am făcut o rugăciune. Am intrat într-o bodegă, am zis că să iau nişte ţigări, pentru că pe drum nu mai pot cumpăra, am luat două pachete de Carpaţi să am pe drum. El o luat pateu cu ciuperci, eu am luat nişte brânză cu măsline – era parcă zi de post – sau numai măsline am luat. […] Mă aştepta într-o stradă unchiul de la Constanţa, o maşină, un fel de ladă aşa, ca un fel de Chevrolet de pe timpuri. În faţă era şoferul şi un geamantan mare şi în spate era unchiul de la Constanţa şi Costică Nicolescu în partea asta, eu eram la mijloc. Şi am plecat. În buzunar aveam pistolul. Când am plecat de-aicea, într-o pită de secară mi-am băgat pistolul cu două încărcătoare, două grenade şi cartea de rugăciuni. Maşina mergea greu, zic, cu rabla asta când ajungem noi la Constanţa?!
Pe drumul Giurgiului am intrat pe o stradă lăturalnică şi erau hingherii, umblau după câini. Zic: <Uite, aşa umblă Securitatea după români, cum umblă hingherii după câini!>, am spus. Au râs şi ei de comparaţia asta a securiştilor cu hingherii şi a românilor cu câinii. Şi am mers şi numai odată maşina se scutură aşa, tare, şi se opreşte. […] Şoferul mi-a pus un ziar pe faţă. M-or luat din maşina asta, m-or urcat în cealaltă, m-am trezit la Ministerul de Interne sau la Malmaison… […] În orice caz, m-au dus acolo la colonelul cu care trebuia să mă întâlnesc eu luni, zice: <Vezi, te-am scutit de un drum!> <Deci, mă bucur că s-a terminat şi Actul III. Să vedem Actul IV cum o fi!>, am zis eu către colonel. <Să ştiţi , domnul Borzea, că-mi pare rău!>, a zis el, Moiş. Mi-a întins mâna şi eu eram cu mâinile la spate, legate. Zice: <Dezleagă-l!> M-au dezlegat…”
Radu Gheorghe din Piteşti
„Erau [acolo] o figură tăbăcită, mutră de bestie şi încă unul mai rotofei – ăsta era consilier sovietic. Şi ăla era Nicolschi, [zice]: <Ăsta-i banditul care a crezut că se poate lupta cu Ministerul de Interne şi cu Ministerul Forţelor Armate? Mă! 72 de mii de lei am cheltuit într-o zi operativă, din cauza ta!> Şi noi aveam [salariu de] 300 de lei pe lună… <Banditule! Marş de aici!> M-au băgat în anchetă: de ce am venit, cum am venit, cutare, cutare.
Şi m-au băgat într-o celulă. Acolo era Paul Marinescu, un deţinut vechi, avea vreo 13-14 ani de puşcărie. Mi s-a spus că eu sunt Radu Gheorghe din Piteşti – Olimpiu Borzea nu-i în ţară, e plecat în Grecia – <…deci ăsta eşti de-acuma încolo!> M-au băgat în celulă cu Paul Marinescu, eu, <Radu Gheorghe din Piteşti>. […]
Când m-am sculat dimineaţa, zice: <N-aţi putut dormi…> <N-am putut dormi… Uite, domnule Marinescu care e treaba. Nu ştiu, nu mă interesează, sunteţi sau nu sunteţi [spion], pentru mine e totuna, minciuna n-are ce căuta în viaţa mea! Eu sunt Olimpiu Borzea din Viştea de Jos, arestat pentru cutare, cutare, cutare. Am o rugăminte: dacă sunteţi omul lui Dumnezeu şi puşcăriaş vechi, unde vă duceţi de-aicea anunţaţi că rezistenţa anticomunistă din Ţara Făgăraşului, reţeaua de sprijin Viştea este în Securitatea din Bucureşti. Să ştie oamenii care au mai rămas colo, colo, grupele lor…>, că n-au avut numai cu mine legătură, au avut şi cu alţii, Gavrilă şi alţii; fiecare avea [legăturile lui], dar aicea era cea organizată, cea pe linie de ştiri, cea… ce dam noi era sfânt, nu se putea contesta! Şi i-am spus eu [asta] lui Paul Marinescu. Şi a ajuns, dom’le, [informaţia]! […]
Eu, în Securitate am stat doi ani, aproape doi ani, […] la Braşov… Peste 400 şi ceva de anchete am avut! Cam de două ore jumate – trei ore [fiecare].
Deci cine mai era în lotul dumneavoastră?
În primul lot au fost cei şapte băieţi din munţi, care mai rămăseseră, fără Gavrilă… L-au prins şi pe Pop Jean – Gavrilă a plecat de-aicea – şi pe Pop Jean l-au prins. […] Ilioiu n-a fost admis, că era bolnav, nu l-au admis şi l-au încadrat în altă situaţie, i-au dat muncă silnică pe viaţă. Pe ăilalţi i-au condamnat la moarte şi i-au executat. Pe mine, pe doctorul Burlacu, pe văru-meu, pe Borzea Gheorghe, ne-au cerut condamnarea la moarte. Şi recursul ne-a respins şi am rămas definitiv condamnaţi la moarte. [Pe urmă] am fost şi eu şi Burlacu graţiaţi, ăilalţi au rămas cu muncă silnică pe viaţă. […]
Aţi fost eliberat în 1964…
’64, în 2 august… […] La Poarta 10, la Aiud, în 1964 când ne-a dat drumul din puşcărie, s-au ţinut câteva adunări. Eu eram bolnav. M-am dus cu 93 de kile, la Aiud în puşcărie şi am venit acasă cu 42. 51 de kilograme am dat jos! Cineva poate să mă considere canibal – mi-am mâncat carnea de pe mine, eu!… Cu două găuri în plămân, praf făcut rinichiul, ficat, ochi, urechi, dinţi, tot.
Îmi spune cineva că [în ziua eliberării] m-a luat de braţe de m-a dus la <Plecări>; se adunau toţi şi nu mă ţineam prea bine, eram în Zarcă, la exterminare. Mă duc şi pe mine doi camarazi, <Uite>, zic ei, <e Pătraşcu aici!> <Unde este?> <Chiar acolo, în faţă>. <În pauză să mă duci şi pe mine până la el>. M-au luat de braţe şi m-au dus până la el. Pătraşcu, care era [înainte] masiv, aşa, acum era tras, slăbuţ, cu ochii în fundul capului, nu semăna deloc cu el. I-am zis: <Bună ziua, domnule profesor…> Se uită la mine şi zice: <Dragă, nu te cunosc, te-ai schimbat şi tu>. <Şi eu de-abia v-am recunoscut, dar toţi ne-am schimbat, dar totuşi a mai rămas ceva din noi>, am zis eu. <Să-mi spui de unde eşti>. <Sunt de la Făgăraş…> <Mă, Olimpiule, mă, cât ai tras-o tu aici, mă!> Ştia… M-a luat în braţe, m-a sărutat.”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, Viştea de Jos, 2001]
