Duminică, 1 martie, se împlinesc 575 de ani de la naşterea lui Sandro Botticelli, excepţional pictor, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. Creaţiile lui Botticelli, o chintesenţă a spiritului acelei epoci, reflectă sensibilitatea deosebită și bogata viață lăuntrică a artistului, materializate în figuri care emană profunde sentimente umane, cu chipuri ușor melancolice, uneori cu o expresie visătoare.
Alessandro di Mariano Filipepi, pe numele său real, s-a născut la 1 martie 1445, la Florenţa, în regiunea mănăstirii dominicane Santa Maria Novella, nu departe de biserica Ognissanti, pe malul râului Arno, într-un cartier locuit în special de meşteşugari, Santo Spirito, pe Via Nuova (astăzi, strada poartă numele de Via del Porcellana).
A fost cel mai mic din cei patru băieţi ai soţilor Mariano – de meserie tăbăcar – şi Esmeralda Filipepi.
Celui mai mare dintre fraţi, i se spunea „Botticello” („butoiaş”), de unde va veni şi numele de mai târziu al pictorului.
Sandro a refuzat să îşi îndrepte atenţia către scris, citit şi socotit, astfel că părinţii săi, după ani întregi de străduinţă, s-au resemnat cu ideea că fiul lor nu va fi vreun învăţat.
Unul dintre fraţii săi, Antonio, era aurar şi gravor, iar tânărul Sandro îşi însuşeşte, sub îndrumarea fratelui său, primele cunoştinţe de desen.
În anul 1464, la vârsta de 19 ani, devine ucenic al celebrului pictor Fra Fillipo Lipi, pe care îl va ajuta să picteze frescele din catedrala de la Prato.
Va fi găzduit la reşedinţa bogatei familii Vespucci şi după ce maestrul său, Fillipo, a plecat la Spoleto, a început să lucreze în atelierul pictorului şi sculptorului Andrea del Verrocchio, în fapt, momentul primelor sale lucrări „independente”.
În anul 1469, Botticelli va realiza capodopera „Madona cu Pruncul“, una din temele preferate ale artistului, pe care o va mai aborda în alte lucrări ale sale.
În anul următor, 1470, îşi deschide propriul său atelier, unde va lucra cu primul său ucenic, fiul fostului său maestru, Fillipo şi, în acelaşi an, Consiliul Comercial al orașului îi comandă un tablou, în care înfățișează „alegoria forței”.
Începe să devină cunoscut, primeşte din ce în ce mai multe comenzi pentru diferite lucrări, iar în următorii doi ani, este menţionat în registrul Asociaţiei „Sfântul Luca“, care îi cuprindea pe pictorii florentini recunoscuţi ai timpului.
În anul 1474, pictează portretul „Tânăr cu medalie“, unii specialişti în artă afirmând că personajul portretizat ar fi chiar fratele său, gravorul aurar Antonio Filipepi.
În același an, termină, la Pisa, frescele începute la Campo Santo de către Benozzo Gozzoli, după ce pictase, ca probă, în Capella dell’Incoronata a catedralei din Pisa, fresca „Înălțarea la cer”, o lucrarea care avea să fie distrusă în anul 1586.
Sandro Botticelli a pictat cinci lucrări cu tematica adorării magilor – una din temele sale preferate -, dovedind spiritul său religios, în anul 1475 – în perioada în care lucra la decorarea capelei Bisericii Santa Maria Novella – realizând prima versiune a „Adoraţiei Magilor“, la comanda unui om bogat şi influent, Gaspare di Zanobi del Lama, o lucrare care este expusă, în prezent, la Galeriile Uffizi din Florenţa. Figurile pe care le-a pictat în „Adoraţia Magilor” aparţin, cu predilecţie, unor membri importanţi ai influentei familii Medici, cu care Botticelli a rămas în relaţii apropiate, până la izgonirea lor din Florenţa. Atunci, conducerea spirituală a oraşului a revenit temutului călugăr şi predicator dominican Savonarola, care avea să pornească o mişcare de ardere a „uneltelor“ păcatelor – printre care erau şi tablouri cu nuduri executate de Botticelli, pe care însuşi creatorul lor le-a pus în foc cu mâna lui, fiind un adept al ascetismului predicat de Savonarola.
Aşa cum menţionam, Botticelli a decorat şi capela bisericii Santa Maria Novella din Florența, una dintre cele mai celebre lucrări pe care le-a creat aici fiind „Locul de origine”.
Însă cel mai mult, Botticelli a rămas în conştiinţa iubitorilor de artă drept creatorul unui inconfundabil canon de pictare a frumuseţii feminine, a tonalităţilor carnale.
Sub influenţa stilului sculptural al lui Antonio Pollaiuolo şi Andrea del Verrocchio, Botticelli realizează, în anul 1470, „Întoarcerea Iuditei” („Ritorno di Giuditta a Betulia”) şi „Holofern decapitat” („La scoperta del cadavere di Oloferne”), precum şi primul său tablou datat, „Puterea” („Fortezza”), care a fost pictat pentru sala tribunalului negustorilor, Tribunale dell’Are della Mercanzia, din Florenţa. Arta lui Botticelli din acea perioadă ilustrează o utilizare a ocrului în zonele umbrite ale tonalităţilor carnale ce conferă o căldură în nuanţe de maro mult diferită de paloarea din tablourile lui Lippi, iar formele din picturile sale sunt definite cu o linie care este în acelaşi timp incisivă şi fluidă, care sugerează caracterul figurilor prin acţiuni şi expresii faciale deosebite.
În anul 1480, artistul realizează „Primăvara” („Primavera”) – numită uneori şi „Tărâmul lui Venus” – , o capodoperă a Renașterii, în care a creat o scenă plină de viaţă în care a inclus cele trei graţii, Venus, Nimfa, Flora, simboluri ale virtuților feminine de frumusețe, puritate și iubire, iar deasupra lor a fost aşezat Cupidon, fiul lui Venus, zeul dorinței, al iubirii erotice, al atracției și al afecțiunii.
Botticelli s-a inspirat în mod direct şi din arta clasică, spre exemplu în anii 1481-1482, când se afla în Roma, a reprodus Arcul lui Constantin din acel oraş într-una dintre frescele sale din Capela Sixtină. Papa Sixtus al IV-lea îl însărcinase pe artist cu realizarea a trei fresce pentru Capela Sixtină, unde Sandro Botticelli a lucrat împreună cu artişti excepţionali ca Domenico Ghirlandaio, Piero del Pollaiuolo şi Pietro Perugino.
În anul 1484, Botticelli pictează „Nașterea lui Venus” (Afrodita) („Nascita di Venere”), o lucrare care se află expusă la Galeria Uffizi din Florența. Lucrarea este o reprezentare a zeiței Venus, născută din spuma mării, ca femeie matură – numită Venus Anadyomene, model pentru această realizare fiindu-i frumoasa Simonetta Vespucci. Critica de specialitate remarcă şi două mici greșeli anatomice la această lucrare: zeiţa apare cu gȃtul prea lung și cu piciorul stȃng prea umflat. Este unul din motivele pentru care despre Botticelli s-a spus: „deşi unul dintre cei mai slabi anatomişti, a fost unul dintre cei mai însemnaţi desenatori ai Renaşterii”
„Primăvara” şi „Naşterea lui Venus” au fost pictate pentru reşedinţa lui Lorenzo di Pierfrancesco de Medici.
În anul 1485, pictează „Pallas şi centaurul” („Pallade che doma il centauro”) şi „Venus şi Marte” („Venere e Marte”).
În anul 1486, are loc căsătoria dintre Lorenzo Tornabuoni şi Giovanna degli Albizzi, iar pentru a celebra acest eveniment, Botticelli va realiza, în Villa Lemmi, câteva fresce care sunt inspirate din mitologia antică, fiind reprezentate Venus, înconjurată de Graţiile sale, care îi oferă flori Giovannei degli Albizzi, în timp ce Lorenzo Tornabuoni, care urma să devină neguţător, este adus înaintea Prudenţei şi a Artelor Liberale.
Începând cu anul 1490, odată cu realizarea lucrărilor „Bunavestire” („Annunciazione di Cestello”) şi a micului tablou „Pieta”, aflate în prezent în muzeul Poldi-Pezzoli, Botticelli prezintă un stil manierist incipient.
Botticelli a fost şi un iubitor de literatură, realizând numeroase ilustraţii pentru autorul său preferat, Dante, mai ales la „Divina Comedie“, în manuscris, unde a creat 92 de imagini în pagini întregi, care sunt considerate capodopere și printre cele mai bune lucrări ale pictorului renascentist. Avea câteva planuri să ilustreze prima ediţie tipărită a „Divinei comedii” din 1481 şi a lucrat intermitent, în anii următori, la un set neterminat de desene mari care adăugau fiecărui cânt un comentariu vizual complet. De asemenea, Botticelli a realizat câteva ilustraţii de excepţie pentru „Decameronul”, lucrarea lui Giovanni Boccaccio, cel care a influențat decisiv nu doar dezvoltarea literaturii italiene, dar a creat modelul genului de nuvelă, reluat, mai apoi, în creația multor scriitori europeni.
De asemenea, artistul a scris un comentariu despre un pasaj din „Infernul” lui Dante Alligheri, timpul în care a studiat această lucrare ducând la tulburări grave în viața sa.
Artistul era foarte căutat şi de meşterii gravori, de maeştrii în broderii şi de tapiseri, cărora le oferea modele, iar printre puţinele desene ale sale care s-au păstrat există câteva care pot fi asociate cu aceste tehnici.
Începând cu anul 1494, când Florenţa cunoştea alungarea familiei Medici şi instalarea unui guvern republican dominat de Savonarola, al cărui adept devenise însuşi Botticelli, artistul transpune tensiunile spirituale în două picturi religioase, apocalipticele „Răstignire mistică” („Crocifissione mistica”), realizată în anul 1497 şi „Naşterea mistică” („Nativita mistica”), realizată în anul 1501, care prezintă credinţa artistului în reînnoirea Bisericii, iar lucrările „Tragedia Lucreţiei” („Storie de Lucrezia”), pictată în 1499 şi „Istoria Virginiei Romana” („Storie de Virginia”), realizată în acelaşi an, par să condamne tirania familiei Medici şi să ridice în slăvi republicanismul.
Unele lucrări ale artistului au ilustrat interesul său de a readuce la viaţă gloria Antichităţii clasice, una dintre acestea fiind „Calomnia” („Calunnia”) realizată în anul 1495, un subiect recomandat de Alberti, care l-a extras dintr-o descriere a unei opere a pictorului grec antic Apelles.
În ultimii ani ai vieţii, opera lui Botticelli a ieşit din atenţia lumii, la modă în acei ani fiind alţi mari artişti, printre care Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio şi Michelangelo.
Sandro Botticellii a plecat la Domnul în singurătate, la 17 mai 1510, fiind înhumat în cripta familiei din biserica Ognissanti.
În anul 1550, cele mai multe informaţii despre viaţa şi personalitatea lui Botticelli care au fost transmise până în zilele noastre, au fost introduse de către Giorgio Vasari în volumul său „Vieţile celor mai renumiţi arhitecţi, pictori şi sculptori” („Vite de’piu eccellenti architetti, pittori et scultori”).
La câteva decenii după moartea sa, opera lui Botticelli a reintrat în atenţia lumii, în perioada în care stilul numit manierism era la modă.
În onoarea sa, un asteroid descoperit la 9 februarie 1996, poartă denumirea 29361 Botticelli.
În martie 2019, o lucrare despre care s-a crezut iniţial că este o copie a unui tablou de Sandro Botticelli s-a dovedit a fi, după un proces de restaurare, o versiune autentică a unei capodopere a maestrului italian. Iniţial, restauratorii au considerat că au de-a face cu o copie ulterioară a „Madonna della melagrana” („Madona din rodie”), creaţie a lui Sandro Botticelli din anul 1487. Aceştia au început însă să aibă îndoieli după ce au reuşit să elimine lacul galben de pe pictură. Experţii de la organizaţia caritabilă English Heritage au cerut apoi ajutorul specialiştilor de la Victoria and Albert Museum şi de la Galeria Naţională din Londra, pentru a putea confirma originea operei artistice, iar cercetările au demonstrat că aceasta fusese pictată în secolul al XV-lea, în atelierul lui Botticelli din Florenţa.
În octombrie 2019, ultimul tablou Botticelli aflat într-o colecţie personală – a familiei lui Francesc Cambó -, „Portretul lui Michele Marullo Tarcaniota”, finalizat în 1491, a fost expus la galeria Trinity Fine Art, în vederea vânzării la licitaţie, însă preţul de 27,3 milioane de euro – aproximativ jumătate din evaluarea făcută de statul spaniol în 2016, 60 de milioane de euro – a făcut ca lucrarea să nu îşi găsească un cumpărător. Drept urmare, opera de artă urma să fie expusă la Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei. Pictura a fost cumpărată în 1929 de către omul politic şi filantropul catalan Francesc Cambó (1876-1947). Între anii 2004 – 2017, familia a depus opera la Muzeul Prado (Madrid), decizie care a provocat nemulţumiri în rândul reprezentanţilor Muzeului de Artă din Catalonia, însă împrumutul s-a încheiat cu eşuarea cumpărării operei de către statul spaniol.
În noiembrie 2019, la mai bine de 500 de ani de la dispariţia artistului, un tablou al maestului a fost redescoperit la Cardiff, în colecția deținută de Gwendoline Davies, după ce vreme de ani buni lucrarea a fost considerată o copie nereușită realizată în stilul celebrului artist florentin.
Pictura include şi o mică măzgălitură despre care se crede acum că ar fi fost, şi ea, realizată chiar de celebrul artist. Lucrarea este un portret al „Madonei cu pruncul” și se află în prezent în colecția Muzeului Național Galez.
Dintre picturile sale, s-au păstrat până în prezent circa 50, o mare parte a capodoperelor sale fiind expuse la Galeria Uffizi din Florenţa.
