Reporter: Domnule academician Constantin Bălăceanu Stolnici, ce ne puteți spune despre colaborarea cu Ana Aslan?
Constantin Bălăceanu Stolnici: A fost colaborare interesantă, o colaborare fructuoasă, care a fost benefică și pentru mine și pentru institut (n.r. – Institutul de Gerontologie și Geriatrie fondat în 1952, conceput de Acad. Prof. Dr. Ana Aslan și devenit Institut Național în 1974, iar în 1992, i s-a atribuit numele de „Ana Aslan”. Până în 1988, Institutul a fost condus de Acad. Prof. Dr. Ana Aslan, având ca obiect de activitate: asistența medicală geriatrică, cercetarea și gerontologia socială. În 1964 preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii l-a propus ca model de institut de geriatrie țărilor dezvoltate). Am stat 25 de ani la institut și la sfârșit am ajuns chiar directorul general al institutului. Este o instituție care era interesantă și pentru aspectul ei științific, fiindcă cerceta problemele nu numai de patologie, ci și sociologice, biochimice, biologice ale îmbătrânirii, dar și din punct de vedere practic, pentru că trata bolnavi. A fost un institut în care s-au tratat mii de bolnavi care sufereau de patologia aceasta care e mai specială, a oamenilor în vârstă, iar doamna Aslan a mai făcut ceva care nu se știe: o parte din institut a făcut-o ca un fel de refugiu pentru oamenii sărăciți și aruncați pe drumuri din rândurile marii burghezii și a boierimii românești. I-a luat acolo, i-a ținut nu pot să spun ascunși, că nu poți să ții pe cineva ascuns într-un spital de stat, dar i-a luat pe motiv că i-a băgat într-un lot experimental, și când a fost certată pentru lucrul acesta, a răspuns foarte simplu: păi, ce, vroiați să fac experiment pe clasa muncitoare?
Reporter: Cum ați ajuns să inventați termometrul electronic pentru măsurarea tensiunii intraoculare împreună cu Isaac Brucker și Willenz?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Păi, în perioada aceea eram asistent de clinică la neurologie şi s-a construit, s-a organizat un institut foarte interesant de oftalmologie și de ORL, și am fost solicitat să vin acolo, să conduc laboratorul de medicină experimentală. Şi acolo am făcut medicină experimentală, și cu Bruckner și cu Willenz, cu /Brucker/ și cu Willenz am lucrat în special asupra problemelor de tensiune intraoculară și am căutat să lămurim unele aspecte legate de glaucom, și lucrările noastre au fost publicate și comentate pe larg în străinătate. Eu n-am putut merge că nu aveam voie să mergem, că pe vremea aceea circulația românilor era redusă, dar cei care au putut să circule, profesorul Păcuraru mai ales, de la Cluj, s-a dus cu lucrările noastre și le-a prezentat în centrele diferite din străinătate, și când s-au eliberat puţintel posibilitățile de a călători, eram deja cunoscut la Paris, la Societatea de Oftalmologie Franceză.
Reporter: De asemenea, ce puteți spune despre modelul neuronului pe care l-ați inventat sau l-ați făcut împreună cu Edmond Nicolau?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Asta a fost un lucru mai complicat. Era o epocă destul de dificilă, pentru că, lumea a uitat, dar a existat în perioada de început a ciberneticii o opreliște foarte aspră din partea lui Stalin de a se studia cibernetica. El a avut, n-am înțeles niciodată de ce, o oroare față de cibernetică și a definit-o politic ca o pseudoștiință periculoasă inventată de capitaliști pentru a distruge clasa muncitoare. Titlul era special ales pentru a ne încadra penal, și în perioada aceea cercetările acestea noi nu le puteam face decât clandestin. M-am întâlnit întâmplător cu profesorul Balş (n.r. – Matei Balş), mi-a dat cartea lui Wiener, Cybernetics (n.r. – Norbert Wiener – Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine -Cibernetica: sau controlul și comunicarea la animale și mașină) în 1948 și am descoperit cibernetica. Am început să lucrez în domeniul ei. M-am regăsit cu Edmond Nicolau care era inginer, inginer în transmisii și matematician și am făcut un grup, un cuplu, hai să spunem așa, de cercetători, cu care aproape peste 25 de ani am lucrat împreună în domeniul ciberneticii, și printre primele lucruri pe care le-am făcut noi a fost un model cibernetic al neuronului. Dar toate aceste lucruri le făceam în secret. N-am fost ajutați de academie și de oamenii de știință pe față, și mulți dintre ei, nu le spun numele, ne-au sfătuit: nu vă băgați în afacerea asta că o să intrați în pușcărie. Însă Grigore Moisil m-a ajutat foarte mult, profesorul Parhon a fost foarte înțelegător, profesorul Nicolae Ionescu Sisești, profesorul Arthur Kreindler (n.r. – medic neurolog și director al Institutului de Cercetări în Neurologie al Academiei Române). Au înțeles foarte bine ceea ce se întâmplă și ne-au ajutat, iar prin 1957 eram în excursie la Moscova și stăteam în holul hotelului Ucraina, da Ucraina, când a intrat Moisil m-a văzut: ei, ti-am spus că o să se dea drumul? Astăzi s-a făcut prima comunicare de cibernetică. Și atunci am scos comunicările noastre. A fost unul dintre primele modele care a făcut puțină vâlvă, a făcut puțină agitație și, foarte curios, a făcut agitație nu numai în lumea științifică, ci și în lumea serviciilor și am fost invadat aici și de oameni din serviciile americane, din serviciile engleze, din serviciile rusești, dar eram anunțat dinainte: vedeți că vine cutare. Aveți grijă ce vorbiți cu el. Așa că a avut un succes și în domeniul ăsta, nu numai în cel științific. Şi așa, am fost printre pionierii activității acesteia de cercetare și timp de mulți ani de zile am fost invitat la toate congresele din străinătate, am prezidat congrese în Italia, am organizat un congres în Franța, ceea ce este foarte greu la francezi, care sunt şovini, și am avut o activitate extrem de intensă în plan european. Am fost și în Brazilia, adică am avut un succes foarte mare și totul a început cu acest model de neuron, care era o noutate și care exprima în forma matematică modul cum funcționează neuronul din creierele animalelor de pe pământ.
Reporter: O să vă întreb cum erau văzuți comuniștii în România înainte să preia puterea impusă de bolșevicii ruși?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Cum erau văzuți comuniștii? Nu prea li se dădea mare importanţă. Nu era un partid care să fie zgomotos. A avut o singură manifestare mare: grevele de la Grivița Roșie. Acolo, într-adevăr, a fost o grevă care a făcut o agitație mare și în care s-au întâmplat două lucruri: întâi a fost greva care s-a desfășurat, care a antrenat o serie întreagă de măsuri, de măsuri chiar represive uneori, pe larg comentate de presă, și în același timp a fost și un eveniment de consacrare a unor personaje total necunoscute, care s-au ridicat atunci și care după aceea au intrat în nomenclatura Partidului Comunist, după venirea bolșevicilor aici. Acolo a fost fabrica de comuniști, dar erau câțiva, nu aveau nici o importanţă, nu li se dădea nici o importanţă. Era un partid minor. Ei n-au ajuns partid decât pentru că au fost susținuți de ruși, care au distrus partidele politice și le-au înlocuit cu acest partid, care era o creație a lor.
Reporter: Un lucru mai puțin cunoscut, ce puteți spune despre Tudor Arghezi, remarcile sale la adresa profesorilor pe care i-ați cunoscut, precum Oeriu sau alții?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Ce anume?
Reporter: Remarcile lui Tudor Arghezi referitoare la profesori pe care i-ați cunoscut, cum ar fi Oeriu …
Constantin Bălăceanu Stolnici: El nu a făcut remarci la adresa lui Oeriu. Oeriu era un profesor, un „pungaș”, că să spunem așa. Fusese președintele Comisiei de armistițiu, a noastră, și fusese un om care a negociat cu rușii condițiile de armistițiu în detrimentul nostru și în avantajul lor, și ca răsplată a cerut să fie numit profesor, și a fost primul profesor numit fără avizul consiliului profesoral, fără avizul rectorului Universității de Medicină, un fel de intrus, lucru care a creat la momentul acela un scandal foarte, foarte mare, care s-a terminat cu moartea profesorului Vintilă Ciocâlteu, care era atunci profesor de chimie. Era un scandal politic, dar Tudor Arghezi nu a avut nici un fel de implicație atunci. Tudor Arghezi s-a implicat mult mai târziu într-o piesă de teatru care se chema „Seringa” și în care își bătea joc de tot corpul profesoral românesc, de toți, și de Minovici și de Ionescu Sisești, de Bagdasar, de toți, pe toți ii punea în niște posturi ridicole. Eu am fost atunci cu prima mea nevastă (n.r. – Mariana Cimpoia) și cu colegii mei la premiera piesei și am fluierat piesa. A fost prima oară când în România comunistă s-a fluierat o piesă. A venit Arghezi, nu mă cunoștea atunci, și i-am spus: domnule Arghezi, nu este o problemă dacă piesa aceasta tâmpită ar fi fost scrisă de altcineva, dar dumneata ești unul din poeții cei mai mari și cei mai consacrați ai țării. Cum de ai putut să te bagi în așa o prostie?
Reporter: Am înțeles că l-ați cunoscut și pe Mihail Sadoveanu sau Tudor Vianu. Ce puteți spune despre ei?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Eu i-am cunoscut și pe Tudor Vianu și pe Mihail Sadoveanu. Mihail Sadoveanu mi-a fost la un moment dat și pacient, o personalitate mare, o personalitate puternică atât a literaturii și culturii românești, cât și în sistemul masonic român. Făcea parte și din conducerea lojelor masonice de la Iași. A fost printre primii intelectuali care au acceptat colaborarea cu comuniștii, și pentru asta a fost foarte mult criticat, dar a jucat un rol important în adaptarea sau remanierea structurilor vieții culturale românești la reperele comuniste. A fost președintele ARLUS-ului (n.r. – Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) și prin intermediul ARLUS-ului a făcut o propagandă pro-comunistă nu de partid, ci a ideologiilor comuniste, impunând, așa, un fel de model de colaborare și de subordonare, care a servit după aceea toată perioada comunistă. Același lucru l-a făcut Tudor Vianu, dar în mod mai discret. Și el a fost printre intelectualii care nu au protestat, nu au făcut nici o opoziție, ci au acceptat să-și facă treaba lor, care a fost o treabă de mare calitate, într-un fel de colaborare mai mult sau mai puțin vizibilă cu autoritățile și a fost un model de supraviețuire a intelectualității românești.
Reporter: Ce puteți spune despre istoricul Neagu Djuvara? Am înțeles eu bine, l-ați cunoscut la un moment dat?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Cu Neagu Djuvara e altceva, cu Neagu Djuvara am fost prieten, venea și aici, la mine în casă. Neagu Djuvara era un amestec interesant: de spiță macedo-română, fiindcă tatăl său făcea parte din neamul Djuvăreştilor – unii scriu cu „j”, unii scriu cu „dj” – iar mama sa era grădişteancă (n.r. – Tinca Grădișteanu) și făcea parte din marea boierime românească. A fost un om curios, ca destin, pentru că a fost totdeauna prezent în toate evenimentele importante și a scăpat ca prin urechile acului. El s-a născut la Moscova sau la Sankt Petersburg exact când a izbucnit Revoluția rusă. El la 23 august 1944 s-a suit în tren și a plecat la Stockholm, trimis de Ministerul de Externe Român cu o misiune către doamna Kollontai, care era reprezentanta Rusiei în Suedia, de negocieri pe care se zice că Antonescu vroia să le înceapă împreună cu ea. Deci în acel moment a scăpat de urgia comunistă, fiindcă nu era prost și și-a dat seama ce se va întâmpla, și din misiunea asta nu s-a nău întors. El a locuit foarte multă vreme în Franța, unde a dus o viață destul de grea, dar pe undeva a dus o viață protejată cred că de serviciile franceze. A lucrat mult pentru serviciile românești din exterior ale rezistenței, el a fost într-o rezistență. A organizat și a sprijinit rezistența românească anticomunistă, și după aceea a fost trimis în Africa și a fost la Kyabe un fel de consilier al guvernului din Ciad și a trăit acolo până când a intrat la pensie, având legăturile sale în Franța, unde s-a însurat, a avut o fată și l-am cunoscut bine când a venit aici, mai ales că mi-a dat și o carte. El mi-a dat o carte cu memoriile lui Ion Bălăceanu (n.r. – bunicul patern) și s-a ocupat de istorie. Nu era un istoric, dar a făcut o teză de doctorat cu Raymond Aron și s-a integrat în viață istorică. Când a venit aici, s-a implicat și el într-o activitate științifică și culturală, însă nu s-a implicat în zona care aș fi crezut eu că ar face-o, adică în spațiul academic român, ci s-a lăsat ademenit și a lucrat mai mult în spațiul cultural al lui Andrei Pleșu, al lui Gabriel Liiceanu, care l-au folosit foarte mult pentru ca să scrie cărți care să fie rentabile, și a avut o activitate interesantă de istorie, dar de o istorie teribilistă care nu a fost acceptată de Academia Română și care ea l-a făcut celebru, notoriu în rândul populației, dar l-a îndepărtat de Academie. De aceea, Academia nu a fost prezentă la înmormântarea lui decât prin mine, dar unde am fost ca prieten al lui, fiindcă era un om simpatic, un om agreabil, puțintel răutăcios și un critic al hârtiei acerb a celor pe care îi vedea și cu care discuta, care a scris niște memorii răutăcioase, dar un om foarte cultivat, un om foarte inteligent și interesant cu idei mai originale, un fel de teribilist, am mai spus cuvântul acesta, și asta este poziția pe care o are, cred eu, în momentul de față în mentalul lumii academice din România.
Reporter: Ce puteți spune despre Mircea Eliade?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Pe Mircea Eliade l-am cunoscut foarte puțin, o singură dată, la un cineast român în Franța, Barbăneagră (n.r. – Paul Barbăneagră), care tocmai organiza facerea unui film documentar despre Mircea Eliade ca antropolog, pot să spun că este cel mai strălucit personaj din antropologia culturală românească și care s-a făcut celebru în lumea întreagă. Cred că este cel mai citat român din lumea academică internațională. A lucrat numai în limba franceză și în limba română, deși a trăit foarte multă vreme la Chicago, unde era profesor și unde avea una din bibliotecile cele mai frumoase care a ars și care i-au distrus toate posibilitățile de informare. Până la urmă a venit la Paris, numai în treacăt, și atunci l-am văzut și /avea/, îmi aduc aminte o poliartrită reumatismală a mâinilor care îi deformase mâinile și i le făcuse foarte dureroase. Nu cred că există vreaun antropolog să nu-l cunoască, nu cred că există vreo lucrare de antropologie culturală care să se refere în special la spațiul religios, în care să nu fie citat.
Reporter: Voi trece la cu totul alt domeniu. Despre întâlnirile şahiste cu Elisabeta Polihroniade sau cu alți şahisti străini.
Constantin Bălăceanu Stolnici: Eram, pe vremea aceea, asistent la neurologie, la Colentina, și rușii introduseseră ca principiu organizarea de cluburi de șah în toate instituțiile. Era un sistem de a permite oamenilor să discute între ei, să-și omoare timpul, fără să discute politică și la clubul ăla jucam, jucam mereu, sistematic cu regretatul meu coleg, profesorul Aurel Mareș șah, și pe timpul cât jucam acolo venea din când în când o fetiță de vreo 10-12-14 ani, nu mai țin minte cât, care era fata uneia dintre îngrijitoarele din spital și venea mereu la noi: lăsați-mă și pe mine să joc cu dumneavoastră, și, la un moment dat, am cedat. În câteva minute ne-a făcut praf. Era de pe atunci o strălucită jucătoare de șah, și pe urmă așa, în decursul vieții am întâlnit-o de multe ori. Mai ales spre sfârşitul vieții, mă duceam la întâlnirile de șah pe care le organiza. M-am dus și am jucat și eu cu Karpov (n.r. – Anatoli Evghenevici Karpov, fost campion mondial) și cu alții din ăștia mari, dar a fost o persoană agreabilă, o persoană cu un anumit șarm feminin extraordinar și care a fost o jucătoare de prim ordin, care a ajuns repede în vârful piramidei la noi în țară și care s-a ocupat și de organizarea foarte, foarte multor întruniri şahiste la noi, intrând de multe ori în conflict cu conducerea oficială a șahului care o invidiau pentru succesele ei.
Reporter: Va mulțumesc foarte mult, domnule academician!
Constantin Bălăceanu Stolnici: A fost colaborare interesantă, o colaborare fructuoasă, care a fost benefică și pentru mine și pentru institut (n.r. – Institutul de Gerontologie și Geriatrie fondat în 1952, conceput de Acad. Prof. Dr. Ana Aslan și devenit Institut Național în 1974, iar în 1992, i s-a atribuit numele de „Ana Aslan”. Până în 1988, Institutul a fost condus de Acad. Prof. Dr. Ana Aslan, având ca obiect de activitate: asistența medicală geriatrică, cercetarea și gerontologia socială. În 1964 preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii l-a propus ca model de institut de geriatrie țărilor dezvoltate). Am stat 25 de ani la institut și la sfârșit am ajuns chiar directorul general al institutului. Este o instituție care era interesantă și pentru aspectul ei științific, fiindcă cerceta problemele nu numai de patologie, ci și sociologice, biochimice, biologice ale îmbătrânirii, dar și din punct de vedere practic, pentru că trata bolnavi. A fost un institut în care s-au tratat mii de bolnavi care sufereau de patologia aceasta care e mai specială, a oamenilor în vârstă, iar doamna Aslan a mai făcut ceva care nu se știe: o parte din institut a făcut-o ca un fel de refugiu pentru oamenii sărăciți și aruncați pe drumuri din rândurile marii burghezii și a boierimii românești. I-a luat acolo, i-a ținut nu pot să spun ascunși, că nu poți să ții pe cineva ascuns într-un spital de stat, dar i-a luat pe motiv că i-a băgat într-un lot experimental, și când a fost certată pentru lucrul acesta, a răspuns foarte simplu: păi, ce, vroiați să fac experiment pe clasa muncitoare?
Reporter: Cum ați ajuns să inventați termometrul electronic pentru măsurarea tensiunii intraoculare împreună cu Isaac Brucker și Willenz?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Păi, în perioada aceea eram asistent de clinică la neurologie şi s-a construit, s-a organizat un institut foarte interesant de oftalmologie și de ORL, și am fost solicitat să vin acolo, să conduc laboratorul de medicină experimentală. Şi acolo am făcut medicină experimentală, și cu Bruckner și cu Willenz, cu /Brucker/ și cu Willenz am lucrat în special asupra problemelor de tensiune intraoculară și am căutat să lămurim unele aspecte legate de glaucom, și lucrările noastre au fost publicate și comentate pe larg în străinătate. Eu n-am putut merge că nu aveam voie să mergem, că pe vremea aceea circulația românilor era redusă, dar cei care au putut să circule, profesorul Păcuraru mai ales, de la Cluj, s-a dus cu lucrările noastre și le-a prezentat în centrele diferite din străinătate, și când s-au eliberat puţintel posibilitățile de a călători, eram deja cunoscut la Paris, la Societatea de Oftalmologie Franceză.
Reporter: De asemenea, ce puteți spune despre modelul neuronului pe care l-ați inventat sau l-ați făcut împreună cu Edmond Nicolau?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Asta a fost un lucru mai complicat. Era o epocă destul de dificilă, pentru că, lumea a uitat, dar a existat în perioada de început a ciberneticii o opreliște foarte aspră din partea lui Stalin de a se studia cibernetica. El a avut, n-am înțeles niciodată de ce, o oroare față de cibernetică și a definit-o politic ca o pseudoștiință periculoasă inventată de capitaliști pentru a distruge clasa muncitoare. Titlul era special ales pentru a ne încadra penal, și în perioada aceea cercetările acestea noi nu le puteam face decât clandestin. M-am întâlnit întâmplător cu profesorul Balş (n.r. – Matei Balş), mi-a dat cartea lui Wiener, Cybernetics (n.r. – Norbert Wiener – Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine -Cibernetica: sau controlul și comunicarea la animale și mașină) în 1948 și am descoperit cibernetica. Am început să lucrez în domeniul ei. M-am regăsit cu Edmond Nicolau care era inginer, inginer în transmisii și matematician și am făcut un grup, un cuplu, hai să spunem așa, de cercetători, cu care aproape peste 25 de ani am lucrat împreună în domeniul ciberneticii, și printre primele lucruri pe care le-am făcut noi a fost un model cibernetic al neuronului. Dar toate aceste lucruri le făceam în secret. N-am fost ajutați de academie și de oamenii de știință pe față, și mulți dintre ei, nu le spun numele, ne-au sfătuit: nu vă băgați în afacerea asta că o să intrați în pușcărie. Însă Grigore Moisil m-a ajutat foarte mult, profesorul Parhon a fost foarte înțelegător, profesorul Nicolae Ionescu Sisești, profesorul Arthur Kreindler (n.r. – medic neurolog și director al Institutului de Cercetări în Neurologie al Academiei Române). Au înțeles foarte bine ceea ce se întâmplă și ne-au ajutat, iar prin 1957 eram în excursie la Moscova și stăteam în holul hotelului Ucraina, da Ucraina, când a intrat Moisil m-a văzut: ei, ti-am spus că o să se dea drumul? Astăzi s-a făcut prima comunicare de cibernetică. Și atunci am scos comunicările noastre. A fost unul dintre primele modele care a făcut puțină vâlvă, a făcut puțină agitație și, foarte curios, a făcut agitație nu numai în lumea științifică, ci și în lumea serviciilor și am fost invadat aici și de oameni din serviciile americane, din serviciile engleze, din serviciile rusești, dar eram anunțat dinainte: vedeți că vine cutare. Aveți grijă ce vorbiți cu el. Așa că a avut un succes și în domeniul ăsta, nu numai în cel științific. Şi așa, am fost printre pionierii activității acesteia de cercetare și timp de mulți ani de zile am fost invitat la toate congresele din străinătate, am prezidat congrese în Italia, am organizat un congres în Franța, ceea ce este foarte greu la francezi, care sunt şovini, și am avut o activitate extrem de intensă în plan european. Am fost și în Brazilia, adică am avut un succes foarte mare și totul a început cu acest model de neuron, care era o noutate și care exprima în forma matematică modul cum funcționează neuronul din creierele animalelor de pe pământ.
Reporter: O să vă întreb cum erau văzuți comuniștii în România înainte să preia puterea impusă de bolșevicii ruși?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Cum erau văzuți comuniștii? Nu prea li se dădea mare importanţă. Nu era un partid care să fie zgomotos. A avut o singură manifestare mare: grevele de la Grivița Roșie. Acolo, într-adevăr, a fost o grevă care a făcut o agitație mare și în care s-au întâmplat două lucruri: întâi a fost greva care s-a desfășurat, care a antrenat o serie întreagă de măsuri, de măsuri chiar represive uneori, pe larg comentate de presă, și în același timp a fost și un eveniment de consacrare a unor personaje total necunoscute, care s-au ridicat atunci și care după aceea au intrat în nomenclatura Partidului Comunist, după venirea bolșevicilor aici. Acolo a fost fabrica de comuniști, dar erau câțiva, nu aveau nici o importanţă, nu li se dădea nici o importanţă. Era un partid minor. Ei n-au ajuns partid decât pentru că au fost susținuți de ruși, care au distrus partidele politice și le-au înlocuit cu acest partid, care era o creație a lor.
Reporter: Un lucru mai puțin cunoscut, ce puteți spune despre Tudor Arghezi, remarcile sale la adresa profesorilor pe care i-ați cunoscut, precum Oeriu sau alții?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Ce anume?
Reporter: Remarcile lui Tudor Arghezi referitoare la profesori pe care i-ați cunoscut, cum ar fi Oeriu …
Constantin Bălăceanu Stolnici: El nu a făcut remarci la adresa lui Oeriu. Oeriu era un profesor, un „pungaș”, că să spunem așa. Fusese președintele Comisiei de armistițiu, a noastră, și fusese un om care a negociat cu rușii condițiile de armistițiu în detrimentul nostru și în avantajul lor, și ca răsplată a cerut să fie numit profesor, și a fost primul profesor numit fără avizul consiliului profesoral, fără avizul rectorului Universității de Medicină, un fel de intrus, lucru care a creat la momentul acela un scandal foarte, foarte mare, care s-a terminat cu moartea profesorului Vintilă Ciocâlteu, care era atunci profesor de chimie. Era un scandal politic, dar Tudor Arghezi nu a avut nici un fel de implicație atunci. Tudor Arghezi s-a implicat mult mai târziu într-o piesă de teatru care se chema „Seringa” și în care își bătea joc de tot corpul profesoral românesc, de toți, și de Minovici și de Ionescu Sisești, de Bagdasar, de toți, pe toți ii punea în niște posturi ridicole. Eu am fost atunci cu prima mea nevastă (n.r. – Mariana Cimpoia) și cu colegii mei la premiera piesei și am fluierat piesa. A fost prima oară când în România comunistă s-a fluierat o piesă. A venit Arghezi, nu mă cunoștea atunci, și i-am spus: domnule Arghezi, nu este o problemă dacă piesa aceasta tâmpită ar fi fost scrisă de altcineva, dar dumneata ești unul din poeții cei mai mari și cei mai consacrați ai țării. Cum de ai putut să te bagi în așa o prostie?
Reporter: Am înțeles că l-ați cunoscut și pe Mihail Sadoveanu sau Tudor Vianu. Ce puteți spune despre ei?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Eu i-am cunoscut și pe Tudor Vianu și pe Mihail Sadoveanu. Mihail Sadoveanu mi-a fost la un moment dat și pacient, o personalitate mare, o personalitate puternică atât a literaturii și culturii românești, cât și în sistemul masonic român. Făcea parte și din conducerea lojelor masonice de la Iași. A fost printre primii intelectuali care au acceptat colaborarea cu comuniștii, și pentru asta a fost foarte mult criticat, dar a jucat un rol important în adaptarea sau remanierea structurilor vieții culturale românești la reperele comuniste. A fost președintele ARLUS-ului (n.r. – Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) și prin intermediul ARLUS-ului a făcut o propagandă pro-comunistă nu de partid, ci a ideologiilor comuniste, impunând, așa, un fel de model de colaborare și de subordonare, care a servit după aceea toată perioada comunistă. Același lucru l-a făcut Tudor Vianu, dar în mod mai discret. Și el a fost printre intelectualii care nu au protestat, nu au făcut nici o opoziție, ci au acceptat să-și facă treaba lor, care a fost o treabă de mare calitate, într-un fel de colaborare mai mult sau mai puțin vizibilă cu autoritățile și a fost un model de supraviețuire a intelectualității românești.
Reporter: Ce puteți spune despre istoricul Neagu Djuvara? Am înțeles eu bine, l-ați cunoscut la un moment dat?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Cu Neagu Djuvara e altceva, cu Neagu Djuvara am fost prieten, venea și aici, la mine în casă. Neagu Djuvara era un amestec interesant: de spiță macedo-română, fiindcă tatăl său făcea parte din neamul Djuvăreştilor – unii scriu cu „j”, unii scriu cu „dj” – iar mama sa era grădişteancă (n.r. – Tinca Grădișteanu) și făcea parte din marea boierime românească. A fost un om curios, ca destin, pentru că a fost totdeauna prezent în toate evenimentele importante și a scăpat ca prin urechile acului. El s-a născut la Moscova sau la Sankt Petersburg exact când a izbucnit Revoluția rusă. El la 23 august 1944 s-a suit în tren și a plecat la Stockholm, trimis de Ministerul de Externe Român cu o misiune către doamna Kollontai, care era reprezentanta Rusiei în Suedia, de negocieri pe care se zice că Antonescu vroia să le înceapă împreună cu ea. Deci în acel moment a scăpat de urgia comunistă, fiindcă nu era prost și și-a dat seama ce se va întâmpla, și din misiunea asta nu s-a nău întors. El a locuit foarte multă vreme în Franța, unde a dus o viață destul de grea, dar pe undeva a dus o viață protejată cred că de serviciile franceze. A lucrat mult pentru serviciile românești din exterior ale rezistenței, el a fost într-o rezistență. A organizat și a sprijinit rezistența românească anticomunistă, și după aceea a fost trimis în Africa și a fost la Kyabe un fel de consilier al guvernului din Ciad și a trăit acolo până când a intrat la pensie, având legăturile sale în Franța, unde s-a însurat, a avut o fată și l-am cunoscut bine când a venit aici, mai ales că mi-a dat și o carte. El mi-a dat o carte cu memoriile lui Ion Bălăceanu (n.r. – bunicul patern) și s-a ocupat de istorie. Nu era un istoric, dar a făcut o teză de doctorat cu Raymond Aron și s-a integrat în viață istorică. Când a venit aici, s-a implicat și el într-o activitate științifică și culturală, însă nu s-a implicat în zona care aș fi crezut eu că ar face-o, adică în spațiul academic român, ci s-a lăsat ademenit și a lucrat mai mult în spațiul cultural al lui Andrei Pleșu, al lui Gabriel Liiceanu, care l-au folosit foarte mult pentru ca să scrie cărți care să fie rentabile, și a avut o activitate interesantă de istorie, dar de o istorie teribilistă care nu a fost acceptată de Academia Română și care ea l-a făcut celebru, notoriu în rândul populației, dar l-a îndepărtat de Academie. De aceea, Academia nu a fost prezentă la înmormântarea lui decât prin mine, dar unde am fost ca prieten al lui, fiindcă era un om simpatic, un om agreabil, puțintel răutăcios și un critic al hârtiei acerb a celor pe care îi vedea și cu care discuta, care a scris niște memorii răutăcioase, dar un om foarte cultivat, un om foarte inteligent și interesant cu idei mai originale, un fel de teribilist, am mai spus cuvântul acesta, și asta este poziția pe care o are, cred eu, în momentul de față în mentalul lumii academice din România.
Reporter: Ce puteți spune despre Mircea Eliade?
Constantin Bălăceanu Stolnici: Pe Mircea Eliade l-am cunoscut foarte puțin, o singură dată, la un cineast român în Franța, Barbăneagră (n.r. – Paul Barbăneagră), care tocmai organiza facerea unui film documentar despre Mircea Eliade ca antropolog, pot să spun că este cel mai strălucit personaj din antropologia culturală românească și care s-a făcut celebru în lumea întreagă. Cred că este cel mai citat român din lumea academică internațională. A lucrat numai în limba franceză și în limba română, deși a trăit foarte multă vreme la Chicago, unde era profesor și unde avea una din bibliotecile cele mai frumoase care a ars și care i-au distrus toate posibilitățile de informare. Până la urmă a venit la Paris, numai în treacăt, și atunci l-am văzut și /avea/, îmi aduc aminte o poliartrită reumatismală a mâinilor care îi deformase mâinile și i le făcuse foarte dureroase. Nu cred că există vreaun antropolog să nu-l cunoască, nu cred că există vreo lucrare de antropologie culturală care să se refere în special la spațiul religios, în care să nu fie citat.
Reporter: Voi trece la cu totul alt domeniu. Despre întâlnirile şahiste cu Elisabeta Polihroniade sau cu alți şahisti străini.
Constantin Bălăceanu Stolnici: Eram, pe vremea aceea, asistent la neurologie, la Colentina, și rușii introduseseră ca principiu organizarea de cluburi de șah în toate instituțiile. Era un sistem de a permite oamenilor să discute între ei, să-și omoare timpul, fără să discute politică și la clubul ăla jucam, jucam mereu, sistematic cu regretatul meu coleg, profesorul Aurel Mareș șah, și pe timpul cât jucam acolo venea din când în când o fetiță de vreo 10-12-14 ani, nu mai țin minte cât, care era fata uneia dintre îngrijitoarele din spital și venea mereu la noi: lăsați-mă și pe mine să joc cu dumneavoastră, și, la un moment dat, am cedat. În câteva minute ne-a făcut praf. Era de pe atunci o strălucită jucătoare de șah, și pe urmă așa, în decursul vieții am întâlnit-o de multe ori. Mai ales spre sfârşitul vieții, mă duceam la întâlnirile de șah pe care le organiza. M-am dus și am jucat și eu cu Karpov (n.r. – Anatoli Evghenevici Karpov, fost campion mondial) și cu alții din ăștia mari, dar a fost o persoană agreabilă, o persoană cu un anumit șarm feminin extraordinar și care a fost o jucătoare de prim ordin, care a ajuns repede în vârful piramidei la noi în țară și care s-a ocupat și de organizarea foarte, foarte multor întruniri şahiste la noi, intrând de multe ori în conflict cu conducerea oficială a șahului care o invidiau pentru succesele ei.
Reporter: Va mulțumesc foarte mult, domnule academician!
Ovidiu Constantinescu
