Amintirile legăturilor pedagogului Onisifor Ghibu cu poetul său preferat, George Coşbuc, zis „badea Gheorghe”, aveau să fie lăsate în scris (au fost publicate mai întâi în 1974), dar şi povestite în faţa microfonului în 1972. 21 de ani mai târziu, cu multă bunăvoinţă, Octavian Ghibu, fiul său, avea să doneze o copie a valoroasei înregistrări Arhivei de istorie orală. Astfel, putem auzi astăzi întâmplări de la începutul veacului trecut…
Serbarea de la Caţa
„La 1911, cred, în satul natal [Caţa] al marelui pedagog ardelean de pe vremuri, Ioan Popescu, s-a ridicat o clădire şcolară foarte frumoasă, în stil românesc, de către nişte fii ai satului, fraţii Mircea, cei care au înfiinţat Caru’ cu bere, oameni simpli, foarte pricepuţi, foarte harnici şi foarte buni patrioţi, care, ca semn de mulţumire pentru şcoala care i-a învăţat la timpul său primele noţiuni de carte cu care s-au procopsit apoi cu timpul, au făcut acea clădire admirabilă pe care au sfinţit-o după cele mai minunate tradiţii creştineşti şi româneşti, chemând la acea serbare multă lume şi din sat şi din ţară. Între alţii, au venit toţi trei fraţii Mircea [Ion, Gheorghe, Nicolae] toţi trei restaurantori [!] mari la Bucureşti, care erau prieteni de aproape cu badea Gheorghe care îşi petrecea multe ceasuri în restaurantele acestora şi cu care se înţelegea foarte bine. A venit Coşbuc şi au venit şi alţii, nu-i mai ţiu minte, de la Bucureşti. […]
Şi după partea de festivitate religioasă, a fost o masă la care a luat parte multă lume şi eram şi noi acolo. Întâmplarea a făcut ca eu să fiu chiar lângă Coşbuc, nu ştiu, m-a tras el ori m-a aşezat cineva anume. Nu-mi mai amintesc de convorbirea din acele momente care a fost mai mult convenţională. Dar a fost minunată atitudinea poporului din sat care, simţind farmecul acestei zile, când cel mai mare poet al neamului vine în satul lor, i-au cântat câteva cântece de-ale lui, începând cu Pe umeri pletele-i curg râuri şi altele câteva. Coşbuc era foarte fericit că poporul reacţionează la creaţiunile lui şi a ţinut şi o cuvântare acolo, în stil popular, care a plăcut mult poporului, întrebuinţând mereu [expresii] idiomatice româneşti care plăceau poporului. Râdea lumea de plăcerea de a auzi lucruri pe care ei le socoteau de toate zilele, preţuite de domnii cei mari de la Bucureşti!”
„Ţara, săraca, are păcate multe”
„O altă dată în care m-am întâlnit cu Coşbuc a fost în primăvara anului 1915. Eram la Bucureşti ca refugiat ardelean, împreună cu doi prieteni ai mei, cu Bucşan şi cu Gheorghe Pop. Am început să edităm o revistă politică şi culturală cu numele Tribuna care se socotea, începând chiar cu numărul 1, ca a treia Tribună, adică continuatoarea Tribunei lui Slavici şi Coşbuc de la Sibiu şi a Tribunei de la Arad, în redacţia căreia cei doi colegi ai mei lucraseră ca un fel de ajutor de redactor. Când am scos Tribuna, pentru noi era o oarecare satisfacţie că aveam o posibilitate să aducem şi noi o oarecare contribuţie, foarte modestă, la lupta cea mare care se dădea pentru clarificarea opiniei publice în vederea obligaţiunii ţării şi neamului pentru război.
Eu aveam un fel de nemulţumire care se manifestase chiar din prima zi. Zic către colegii mei: <Măi, fraţilor, dragii mei! Noi ne socotim urmaşii vechii Tribune. Dar acea veche Tribună n-a murit cu totul, deşi nu mai apare de vreo 20 de ani, aproape. Întemeietorii ei şi stâlpii ei principali de odinioară, Slavici şi Coşbuc trăiesc, chiar la Bucureşti. Poate că ar fi cazul să căutăm vreun contact, măcar cu unul dintre ei>. Mi s-a răspuns imediat de către amândoi colegii: <Ştii foarte bine că Slavici este dat la o parte. El a făcut mari greşeli, se susţine şi se aduc dovezi că el este în serviciul nemţilor, împotriva voinţei poporului care se manifestă împotriva nemţilor, nu ne putem adresa lui, ne-am face de râs. […] În ce-l priveşte pe Coşbuc, despre el nu mai ştie nimeni nimic. Nu-l mai vede nimeni, nici la Caru’ cu bere, nici în altă parte. Nu mai iese din casă deloc, a intrat în el o groază în legătură cu evenimentele de la ordinea zilei şi n-o să avem niciun concurs din partea lui. Aşa că, cu părere de rău, trebuie să renunţăm la înaintaşii aceştia ai noştri, oricât de mari ar fi fost ei odinioară>. Pe mine răspunsul acesta nu m-a satisfăcut pe deplin şi le-am spus: <Să ştiţi că eu am să mă duc la Coşbuc. Îl cunosc de mai multă vreme şi am să încerc, să văd cum ne putem înţelege>.
M-am dus la Coşbuc, fără să fi fost anunţat dinainte. Stătea într-o casă din Calea Plevnei, mi se pare, [numărul] 29. La etaj stătea Alexandru Hodoş care semna cu pseudonimul Ion Gorun, un bun scriitor şi un bun român, moţ de origine. M-am dus la Coşbuc, m-a recunoscut din primul moment: <Hei, v-aţi adus aminte şi de bătrânul Coşbuc! Mă mir! Staţi la Bucureşti de luni de zile sute de intelectuali ardeleni şi n-a venit unul să-mi calce pragul! Mă socotiţi mort… Mă, voi nu vedeţi în ce vremuri trăim? Ne ameninţă primejdii de care ne rugăm la Dumnezeu să ne scape, dar nu ştiu dacă suntem vrednici>. <Bade Gheorghe, am venit la dumneata cu o dorinţă mare. Ştii că noi scoatem o revistă, Tribuna…> Zice: <O primesc. Măi, aţi scris voi un lucru inteligent acolo… […] Aţi scris voi la Cronică, acolo, o drăcie care mi-a făcut mare plăcere: Grosse Ostereich, Kleine Osterreich, Keine Osterreich, că a fost odată o Austrie mare, o să ajungă la o Austrie mică mâine-poimâine şi după aceea o să ajungă la nicio Austrie.> <Asta a fost o vorbă…> <Înţeleg, mă, să fiţi ai naibii! Sunteţi băieţi deştepţi!> <Om fi noi şi deştepţi, dar noi am venit la dumneata cu o rugăminte. Dumneata, care ai scris Moartea lui Gelu şi ai scris In Opressores şi aşa mai departe, ai fost un glas al naţiunii care exprima eternitatea dreptului şi persistenţa noastră pe aceste plaiuri, dumneata nu te manifeşti nici într-un chip în marea vâltoare a vremurilor de acuma. Lumea vrea să îţi audă glasul. Noi am venit să te rugăm să ne scrii la Tribuna ce-i gândi dumneata, dar să fii alături de popor, că noi suntem singura publicaţiune ardelenească la Bucureşti şi reprezentăm şi noi câte ceva din vrerile Ardealului şi locul dumitale ar fi aci, la Tribuna cu care te-ai născut deodată şi dumneata, la Sibiu. <Dar ce să vă scriu?> <Ce-i vrea dumneata… versuri, proză, orice-ai scrie să poarte numele dumitale>. <Nu pot, mă. Nu pot!> zice. <Războiul ăsta o să fie ceva cumplit. Nu că mi-e frică de unguri, ungurii sunt cu gura mare. Noi, dacă ar fi să ne batem cu ungurii, noi într-o săptămână îi răpunem pe vecii vecilor. Dar ei sunt aliaţi cu nemţii, mă! Şi neamţul e dracul şi jumătate, cu ăla nu te poţi pune! Cum să mă amestec eu în război, când eu am în satul meu fraţi şi nepoţi şi rudenii care, dacă m-aş amesteca eu în vâlvătaia asta, ar însemna că pe ei îi arestează şi-i împuşcă! Pot să fac un astfel de lucru?> <Bade Gheorghe, dar nu-i chiar aşa, trebuie să faci, trebuie să dregi…>, zic. <Noi la Tribuna am hotărât să sărbătorim într-un mod deosebit, printr-un festival mare de tot, la Ateneu, ziua de 3/16 mai. La această manifestaţie vor lua cuvântul Iorga, Goga, vor ceti din operele lor Bârsan, Soricu şi tot ce are Ardealul mai de seamă s-ar manifesta într-un singur glas care să se audă până la cer, arătând ce vrea Ardealul în clipele acestea mari. Poate lipsi Gheorghe Coşbuc de la această manifestaţie unde sunt toţi ardelenii şi el este singurul absent?> Coşbuc a stat pe gâduri. Zice: <Ia auzi, mă! Vorbeşte Iorga?…> Ceea ce era şi în realitate, a şi vorbit. <…Şi Goga?… Asta e ceva, mă, e drăcia dracului! Phuuu! Se duce Ardealul ca un vulcan. Măi, o să iasă un lucru mare, mă! Dacă e treaba aşa, apăi vin şi eu! Viu şi eu acolo, să spun… […] Deocamdată dă-mi adresa ta, să-ţi scriu o carte poştală, că vreau să ne întâlnim într-o seară la cină aicea la mine, dar numai noi, bărbaţii. Pe femei nu le băgăm, că femeile sunt vai de capul lor, se tem de ziua de mâine, dar noi suntem bărbaţi, mă! Şi-apăi să stabilim noi acolo tot ce e de stabilit şi să facem o manifestaţie de să rămâie lumea încremenită!>
I-am dat adresa, a uitat să-mi mai trimită invitaţia pentru mine şi pentru Goga. Eu nu l-am mai inoportunat din nou. Acuma, dacă Coşbuc care a fost aşa de aprins pentru idee, la urmă nu mai mişcă nimica ce pot să-i mai fac?! Are teama asta groaznică, pentru că… <Să vezi tu ce se întâmplă în ţară, mă!>, zice. <Voi nu cunoaşteţi ţara, voi n-o cunoaşteţi, numai din idealism alergaţi cu toţii. Ţara, săraca, are păcate multe, mă, e plină de spioni ruşi şi nemţi care aruncă milioane de ruble şi de mărci să cumpere conştiinţe româneşti!> […]
Coşbuc n-a fost la serbarea de la Ateneu, nici n-a dat o telegramă sau o scrisoare. […] Iorga a ţinut o cuvântare strălucită.”
Moartea lui Alexandru Coşbuc, 1915
„După manifestaţia noastră, a avut loc o altă manifestaţie, a unui alt grup de refugiaţi ardeleni de sub conducerea lui Simion Mândrescu, profesor de limba germană la Universitatea din Bucureşti, ardelean din părţile Reghinului. […] A fost insistent chemat şi Coşbuc, s-a dus Mândrescu la el şi l-a determinat să meargă la congres. Dar, când a fost la o adică, nu s-a dus şi i-a scris lui Mândrescu o scrisoare pe care am publicat-o noi mai târziu în Tribuna şi probabil că a apărut şi în alte ziare: <Dragi fraţi!> – o redau din memorie, scrisoarea, destul de fidel – <îmi pare foarte de rău că nu pot să viu la adunarea voastră de protestare împotriva călăilor care de 1000 de ani ne chinuiesc. Sunt bolnav şi îmi pare şi mai rău că Dumnezeu nu m-a învrednicit ca fiul meu, unicul meu fiu, să moară pe câmpul de luptă în războiul dus împotriva duşmanilor noştri de veacuri>. Scrisoarea aceasta îi scuza absenţa lui Coşbuc şi un document despre asta a rămas. Posteritatea n-a amintit niciodată, niciun biograf al lui Coşbuc nu aminteşte acest amănunt care este controlabil din ziare şi din revista noastră.
Ce se întâmplase între timp, de când am vorbit eu cu Coşbuc şi până s-a produs acest congres? O nenorocire teribilă în familia Coşbuc. El avea un singur copil, Alexandru, care a murit într-un accident de automobil, când se ducea de la Mănăstirea Tismana unde era cu părinţii săi în vilegiatură, în drum spre Turnu Severin unde avea să se prezinte la Comisia de recrutare în vederea eventualei încorporări. Lovitura aceasta a fost extraordinară pentru un părinte cu sufletul lui Coşbuc! […]
Ne-am dus şi noi la înmormântare, cu Goga. Curtea casei în care stătea Coşbuc era plină de public ardelean, sute şi sute de refugiaţi ardeleni, intelectuali şi mulţi ţărani, în special din părţile Năsăudului, au venit să însoţească pe ultimul drum pe [copilul] marelui cântăreţ şi fiu al neamului.
Am intrat cu Goga în camera unde era depus cadavrul şi unde era destul de multă lume, în aşteptarea preoţilor care veneau să facă slujba. Coşbuc stătea aproape de capul mortului cu faţa radioasă. Părea că este într-un extaz de fericire extraordinară. Ne-am apropiat de el cu multă sfială şi am spsus câteva cuvinte de condoleanţe, care nu l-au atins deloc însă. Se uita la noi cu un zâmbet dumnezeiesc pe faţă şi în ochi şi pe buze. <Ei, asta e soarta lui Alexandru! Alexandru a fost un geniu, el nu era pentru lumea asta, lumea asta ticăloasă, perversă, mizerabilă! Dumnezeu l-a ales să-l aibă pe lângă sine. Şi acuma Alexandru este în ceata îngerilor şi arhanghelilor, lângă Dumnezeu, se bucură de fericirea perfectă şi vecinică. Fericit, Alexandru! Poate că o să ne vie şi nouă ceasul să mergem lângă el…> Şi pe tema asta ne-a întreţinut cu o întreagă convorbire de nu ştiu câte minute. […]
Trebuie să fac o observaţie aici, că în publicul destul de numeros care s-a simţit dator să fie alături de părinţii îndureraţi n-am observant niciun singur bucureştean. Era însă prezent Ardealul pribeag, cu sutele lui de reprezentanţi de pe întinderea întregii noastre ţări de peste Carpaţi.”
