Numele profesorului Micescu era foarte cunoscut în România interbelică şi asta nu numai pentru că provenea dintr-o veche familie de proprietari de pământuri. Avocat cu mare căutare şi pricepere, Istrate Micescu (1881-1951) a fost în acei ani şi profesor de Drept Civil la Bucureşti şi deputat liberal în trei legislaturi şi ministru al Afacerilor Străine (1937-1938) în guvernul Goga-Cuza. A fost perceput ca „omul lui Carol”, fiind însărcinat în 1938 să elaboreze Constituţia care urma să legitimize regimul autoritar al regelui Carol al II-lea. După Al Doilea Război Mondial şi instalarea comuniştilor la putere, avocatul Istrate Micescu avea să fie dat afară din Barou pentru vederile sale antisemite, iar trei ani mai târziu avea să fie arestat ca „duşman al poporului” şi întemniţat la Aiud, închisoare politică din care nu avea să mai iasă viu vreodată.
Despre acest mare avocat român, Arhiva de istorie orală păstrează câteva mărturii disparate care variază între povestirile apologetice şi istorioarele anecdotice. Toate ilustrează însă personalitatea puternică a profesorului Istrate Micescu.
Aurel Obreja, absolvent al Liceului Industrial Polizu Secţia sculptură, fost deţinut politic (1948-1964), apoi sculptor angajat de Patriarhie.
„Istrate Micescu a murit la Aiud, iar eu am stat [în celulă] cu secretarul lui, cu Horia Cosmovici, un tip extraordinar de deştept şi ne povestea cum câştiga Istrate Micescu procesele. Şi, mai ales, ne-a povestit un proces în Anglia, cu un lord din ăsta care îşi omorâse soţia. […] Şi [care a întrebat:] <Măi, există în lumea asta> – a spus lordul – <un avocat mare?> <Da, este în România unul, Istrate Micescu>. <Bine…> A venit în ţară, l-a angajat: <Uite, domnule, despre ce este vorba: lordul şi-a omorât soţia, nu a mai putut suporta, a trăit 20 de ani sau cât a trăit cu ea şi i-a dat în cap cu ceva şi a murit…>
Şi se duce [avocatul Micescu] la proces şi [era] lume multă, vă închipuiţi, juraţi, acolo… <Domnule preşedinte, onorat tribunal, domnule judecător> şi aşa mai departe. Şi se opreşte… <Hai, domnule, poftiţi, începeţi!> <Domnule preşedinte, onorat tribunal, domnule judecător…> Se opreşte. <Hai, domnule, dar începe odată, domnule!> <Domnule preşedinte, onorat tribunal, onorată adunare…> Şi iar se opreşte. <Hai, domnule, termină odată… începe!> <Păi, vedeţi, domnule preşedinte, dumneavoastră nu aveţi răbdare 10 minute până să încep eu apărarea, dar bietul om care a suportat-o pe nevastă-sa 20 de ani!>… Şi ăla a fost achitat! Ăsta era [Micescu]…”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
Onisifor Ghibu, pedagog, militant pentru drepturile românilor ardeleni; după Unirea din 1918 foarte activ în realizarea unirii religioase şi organizarea Bisericii pe noile coordonate, în România Mare.
„Când a venit Iorga prim-ministru [1931-1932], ṣeful Contenciosului s-a dus la noul titular al [Ministerului] Cultelor ṣi Instrucṭiunii ṣi i-a spus: <Avem în curs o problemă foarte încâlcită ṣi foarte grea ṣi foarte serioasă care necesită constituirea unei comisiuni speciale […]. <Da, da, da>, zice Iorga, <foarte bine!> Când i-a arătat propunerea în mod concret, Iorga a aprobat imediat constituirea comisiunii […] ṣi a spus că el socoteṣte că cel mai mare jurist al României este Istrate Micescu care trebuie să fie în comisiune. Nu s-a opus, bineînṭeles, nimenea ṣi a fost numită comisiunea, între juriṣtii de la Bucureṣti fiind în frunte Istrate Micescu. […] Mie mi-a lăsat o scrisoare, în mod oficial, prin care îmi comunică că m-a numit preṣedintele comisiunii ṣi că mă roagă să fac în timpul cel mai scurt un studiu temeinic despre o serie întreagă de aspecte ale problemei statului romano-catolic ardelean. […]
Am primit, se înṭelege, fără condiṭii ṣi într-un timp destul de scurt am putut să tipăresc lucrarea, ca lucrare oficială a Ministerului de Instrucṭiune ṣi Culte, aṣa este antetul, Comisiunea pentru statul catolic… ṣi aṣa mai departe, o lucrare de vreo 500 de pagini. […] Ultimele câteva zeci de pagini erau rezervate pentru concluziile care derivă din studiul pe care trebuia să-l citească cu atenṭiune fiecare membru al comisiunii ṣi pe urmă, împreună, să stabilească concluziunile, ca să fie directive pentru guvern ṣi pentru rezolvarea definitivă a marii probleme. Trebuie să spun că toṭi membrii comisiunii ṣi-au luat lucrul în serios.
Eu am fixat lucrările comisiunii pentru o sesiune de câteva zile, […] la Cluj. Au venit toṭi membrii, afară de Istrate Micescu despre care ṣeful Contenciosului m-a făcut atent că nu vom putea nici pe departe avea concursul pe care îl crede Iorga ṣi-l aṣteaptă Iorga. Istrate Micescu, dacă îi pui un milion pe masă lucrează ṣi lucrează cum ṣtie el [mai bine]. Dacă nu-i pui milionul pe masă într-o astfel de chestiune, îṭi întoarce spatele ṣi zâmbeṣte ṣi trece mai departe. Aṣa că Jean Dumitrescu, ṣeful Contenciosului, era sigur că nu se va putea lucra din cauza lipsei lui Istrate Micescu la a cărui părere Iorga stă ca în faṭa unei autorităṭi indiscutabile.
Într-adevăr, n-a venit. Noi am făcut lucrarea ṣi fără el ṣi am ajuns la niṣte concluziuni care s-au tipărit în vreo 30-40 de pagini foarte bine făcute, în aṣa fel încât nu se putea ieṣi din ele. Pe urmă, ne-am dus la Bucureṣti […] ca să-l prindem cumva pe Istrate Micescu. M-am dus la el ṣi i-am spus: <Te-am aṣteptat la Cluj, ṭi-am trimis cartea…> Zice: <N-am timp să citesc cartea, cine să citească 500 de pagini?> <Din moment ce ai primit sarcina onorifică din partea primului ministru…> Zice: <Primul ministru le ṣtie pe ale lui ṣi eu le ṣtiu pe ale mele> Zic: <Trebuie să ṭinem o ṣedinṭă în care să îṭi spui ṣi dumneata părerea.>
Ne-am întrunit într-o după amiază la Casa Şcoalelor la ora 6. […] La 8 apare, în sfârṣit, mult aṣteptatul specialist de mare calibru, cu secretarul său. Se scuză în două cuvinte că a întârziat atât de mult ṣi se adresează către mine: <Spune-mi în două cuvinte despre ce e vorba>. Zic: <Dragă, nu pot să spun în două cuvinte ceea ce a necesitat 500 de pagini!> <Nu, nu pricep! Despre ce e vorba?> I-am spus foarte pe scurt. <A! am înṭeles… Foarte bine!> Şi a stat la masă ṣi a pus pe hârtie cam trei sferturi de pagină.
Între timp, l-a trimis pe secretar acasă la el să-i aducă Codul lui Napoleon. M-am uitat lung la el, ce are Napoleon de-a face cu dreptul public austriac ṣi dreptul public ungar care au contingenṭe apropiate cu problema noastră ṣi fără de cunoaṣterea cărora nu te poṭi miṣca în cazul dat?! A venit secretarul cu un volumoi mare, s-a uitat prin el ṣi a pus pe hârtie vreo 20-30 de rânduri, zice: <Asta este soluṭia!> M-am uitat la ea ṣi am rămas foarte întristat: <Domnule Micescu, n-o să meargă chestiunea pusă aṣa! Dumneata judeci ca un jurist, dar aici sunt probleme care depăṣesc limitele dreptului românesc! E vorba de lucruri vechi de sute de ani în vigoare, care se lichidează acuma pe baza cunoṣtinṭelor de drept ṣi de istorie a Ungariei. Dumneata ungureṣte nu ṣtii, dreptul unguresc nu-l cunoṣti, nu ne trebuie! Nu se poate, domnule, aṣa nu se poate…>
În sfârṣit, după observaṭiile mele, s-a aṣezat din nou la masă ṣi a ṣters o mulṭime de rânduri ṣi unele le-a ṣters cu totul, altele le-a modificat. Zice: <Uite, asta este!> M-am uitat, [zic:] <Uite ce este, văd că dumneata eṣti foarte grăbit, lasă-mi mie textul ăsta până mâine, să vedem cum să-l potrivim aṣa ca să iasă aṣa cum cer interesele cele mari ale statului român>. A fost împăcat cu această soluṭiune ṣi ne-am despărṭit.
Eu, în cursul nopṭii ṣi în cursul dimineṭii următoare, am găsit modalitatea de a împăca cumva capra cu varza. Nu puteam să-l înlătur cu totul pe Istrate Micescu, dar nu-l puteam nici să-l accept ṣi atunci am făcut cum am făcut ṣi-am dat o formulă care din punct de vedere juridic nu era posibil de atacat. M-am dus dimineaṭă la el, cu noul text scris la maṣină: <Asta este…> Am fost foarte uimit când am văzut că Micescu nici măcar nu s-a uitat la text: a scos tocul ṣi a iscălit! Mi s-a părut o uṣurinṭă nemaipomenită! A iscălit ṣi chestiunea s-a terminat…>
[Înregistrare din 1972, donaţie Octavian Ghibu]
Grigore Olimp Ioan, fost student la Drept, ziarist la Universul, gazetă condusă de Stelian Popescu din 1918 până în 1943.
„Tipografia era chiar în incinta ziarului, în clădirea din spate. [Stelian Popescu] adusese din Germania o rotativă mare de tot, care scotea 40 000 de exemplare pe oră, dar a păstrat şi o rotativă mică veche, tot nemţească. […] Cu tipografia asta a fost o chestie foarte amuzantă.
Era perete în perete cu vila din [strada] Zalomit a lui Istrate Micescu, decanul Baroului, fost ministru de Justiţie şi profesor la facultate – eu am prins la el numai câteva lecţii, era un tip extraordinar! Ăsta se însurase cu o studentă, în tura a doua, a treia [de soţii], nu mai ţin minte. Şi dormitorul lui era lipit de zidul unde se pusese noua rotativă şi pe ăsta îl deranja, vă închipuiţi, în mod cu totul deosebit. Şi a trimis vorbă că să oprească… Nu se putea opri rotativa, aia mergea toată ziua, zi şi noapte. Începea la 2 cu ediţia de provincie, pe urmă seara pentru ediţia de dimineaţă, de capitală şi aşa mai departe. Deci, între 2 ziua şi 2 noaptea asta mergea non-stop.
Şi atunci l-a dat în judecată pe Stelian Popescu, Istrate Micescu, ce putea să facă? Ăla, Istrate Micescu, avea dreptate, dom’le, era deranjat. Şi atuncea Stelian Popescu a dat ordin – că ăsta, Micescu, avea şi activitate juridică, dar şi activitate politică şi aşa mai departe – că să nu i se pomenească numele în ziar. O conspiraţie a tăcerii! Şi atuncea, peste tot unde apărea ăsta [în pubic], nu [i se pomenea numele]… Lua cuvântul la Parlament, la cutare, nu se pomenea nimic de el. Or, pe el îl durea asta extraordinar de mult! Până la urmă au căzut la învoială, că Stelian Popescu i-a spus: <Dom’le, ştii ce? Eu am să mai pun încă un zid acolo, o izolare fonică, nu ştiu ce, dar eu înţeleg, la vârsta dumitale, că eşti sensibil la deranj. Dar eu îţi dau un sfat: mută dormitorul în altă cameră, că ai destule…> Şi s-au împăcat. Şi pe urmă, cum s-au împăcat, a început să apară numele lui Istrate Micescu [în ziar].”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]
Dan Amedeo Lăzărescu , ziarist liberal.
„În luna martie 1944 începuseră să aibă loc manifestările oficiale ale intelectualităţii româneşti academice, semnalul dându-l fostul meu profesor de Drept Civil de la facultatea din Bucureşti, cel mai mare avocat pe care l-am avut noi, Istrate Micescu, decanul Baroului de Ilfov. Şi i-a pus pe aproape toţi avocaţii să semneze un memoriu către mareşalul [Ion] Antonescu prin care îi solicitau ieşirea din război, întrucât Germania şi Japonia pierdeau inevitabil războiul. Cu acest prilej, îmi îngădui să spun un lucru pe care nu-l ştie nimenea: Micescu [a zis despre Ion Antonescu] – discutând cu un fost coleg care fusese bun prieten cu tata şi care mi-a spus acest lucru – <Turcii ne vor salva! Cum ne-au salvat de Ioan Vodă cel Cumplit, ne vor salva şi de Ion Vodă cel Tâmpit!> […]
În luna octombrie [1944], într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri a primului guvern Rădescu, cel fără oameni politici, numai cu generali, dar în care făceau parte cei patru şefi ai partidelor istorice, s-a pus problema legii <vinovaţilor de dezastrul ţării>. […] Şi-atunci Maniu – asta mi-a spus-o chiar Maniu – a propus ca această lege să cuprindă pe toţi demnitarii regelui Carol al II-lea, de la proclamarea dictaturii, adică de la 10 februarie 1938, ceea ce ar fi însemnat aproximativ 60 de demnitari, în frunte cu Tătărescu, cu Mircea Cancicov, cu Istrate Micescu, în sfârşit…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
Nicolae Enescu, fost student la Drept şi apoi la Litere, deţinut politic, profesor.
„Am cunoscut [în închisoare la Aiud], valori care, acum îmi dau seama, [erau] valori-valori!.. Am stat în celulă cu Istrate Micescu. Pe Istrate Micescu îl cunoşteam, eu m-am înscris prima dată la Drept şi m-au exmatriculat. De ce m-au exmatriculat: au fost alegeri [de decan] la Baroul de Ilfov. […] Candida pe lista naţionaliştilor Istrate Micescu care era liberal atunci şi pe lista democraţilor, unde erau şi evrei, [Grigore] Iunian. Şi noi am susţinut alegerea lui Istrate Micescu care ne era profesor şi ne-am [adunat]… în jurul Palatului Justiţiei grupuri-grupuri de studenţi creştini şi nu am permis intrarea niciunui evreu. Şi aşa am asigurat reuşita lui Istrate Micescu şi la numărătoarea voturilor. Când s-a văzut că va ieşi Istrate Micescu, ne-au arestat, ne-au ţinut două zile acolo. Ne-au pus în libertate, dar ne-au exmatriculat. După vreo jumătate de an, a intervenit Istrate Micescu şi ne-au reprimit. […]
Deci, cu Istrate Micescu am stat în celulă [la Aiud]. […] Istrate Micescu era bolnav-bolnav. […] Nu ni se administra nicio aspirină şi mâncarea era ciorbă de murături, zeamă de murături şi arpacaş, dar pluteau sâmburi, arpacaşul aşa de puţin era… S-a deschis salonul, după şase ani – ne separase pe noi, pe bolnavi – şi eram în salon cu Istrate Micescu. Paturi suprapuse, priciuri… Şi se deschide uşa salonului şi apare Iordache, ofiţerul politic, o bestie cumplită şi, cum eram noi înnebuniţi, a trecut pe la priciurile noastre şi auzim: <Ce faceţi voi, măi, băieţi?> Doamnă, ştiţi ce a însemnat pentru noi asta?!… O bestie aşa cumplită care numai în bocanci şi în pumni ne ţinea, pe unde ne întâlnea, fără motivaţie, să ne spună aşa [blând], să aibă limbajul ăsta. Şi noi ne uitam unul la altul, naivi cum eram, credeam că s-a schimbat ceva, pentru că toţi credeam aşa. […]
Şi unul dintre noi, doctorul Uţă, spune: <Ce să facem, domnule comandant? Cu necazurile noastre, cu bolile noastre>. <Care dintre voi este mai bolnav?> Şi atunci tot doctorul Uţă zice: <Domnul profesor> <Unde? Duceţi-mă acolo.> Şi l-am dus la capătul patului lui Istrate Micescu care era muribund. <Păi, ce are, măi?> I-a înşirat ăsta bolile. <Nu am putea să vie… să îl salveze?> Când am văzut noi atâta bunăvoinţă, ne uitam aşa, nebuni, unii spre alţii. Răspunde doctorul Uţă: <Da, domnule comandant, dacă dumneavoastră i-aţi aproba o reţetă> <Da, mă…> Şi a rupt din blocnotes o hârtie. <Scrie, mă!> I-a dat pixul şi a început doctorul să scrie. Atunci le intrase în cap că penicilina face minuni, asta era în… ’51. Şi a scris, a scris, îi înmânează reţeta. <Ai scris, mă, tot?> <Am scris>. <Mai scrie, mă, şi pe verso.> Noi, naivi: s-a întâmplat ceva în purtarea bestiei. Şi a mai umplut şi verso… <Bine, mă!> O ia şi o aruncă pe pieptul lui Istrate Micescu: <Eu ştiu ce ţi-ar trebui ţie, măi, banditule: patru scânduri şi o să ţi le dăm noi!>… A murit Istrate Micescu, chiar după masă.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 1998]
