“Lupta antibolșevică să continue!” – a hotărât mareșalul Ion Antonescu când trupele sovietice au ajuns la granița cu România. Ajutor din partea Germaniei nu mai era de așteptat. Înfrângerile suferite pe frontul de est, dezastrul de la Stalingrad, retragerea pe mare a trupelor române din Crimeea (“Operațiunea 60 000”) au demonstrat că Germania va pierde războiul și ofensiva sovietică nu putea fi oprită. Militarii români se așteptau ca rușii să nu se oprească la graniță și să ocupe țara. Așa că au fost luate câteva măsuri. Pe Valea Prahovei au fost instalate trei posturi de radio “negre” care trebuiau să informeze corect populația în cazul ocupării Bucureștiului. La Sadova – Câmpulung Moldovenesc a fost organizată o școală de partizani pentru țăranii din Bucovina. Aceștia, cunoscând bine munții, trebuiau să atace trupele sovietice. Au fost învățați cum să mineze calea ferată, cum să organizeze o ambuscadă, cum să atace convoaiele rusești care aprovizionau frontul. Pentru acești partizani au fost ascunse în munți depozite de armament și muniție. În același timp, ministrul de externe, Mihai Antonescu, a încercat să ajungă la o înțelegere cu aliații occidentali. Au fost trimiși mesageri în capitalele neutre (Stockholm, Madrid, Lisabona, Ankara) pentru a obține o ieșire onorabilă din război. România solicita ca țara să nu fie ocupată de sovietici și să se mențină regimul politic din peroada interbelică. Însă puterile occidentale (Anglia și SUA) au refuzat să discute cu trimișii români sugerandu-le să poarte negocieri cu URSS. Iar poziția sovietică a fost clară: “România să capituleze necondiționat!” În timpul acestor încercări diplomatice, ofensiva sovietică a rupt frontul si a intrat în România, ajungând în câteva zile aproape de Bacău. În aceste condiții, Mihai Antonescu a întocmit o listă cu aprope 200 de personalități (ziariști, intelectuali, industriași) care urmau să ajungă în Occident. Aici ei trebuiau să informeze opinia publică despre abuzurile pe care le făceau în România trupele sovietice de ocupație. Se plănuia editarea a două publicații – una în limba engleză și una în limba franceză. Pentru a obține independența financiară a refugiaților români față de aliații occidentali, Mihai Antonescu a hotărât deschiderea în Elveția a unui cont în valoare de 6 milioane franci elvețieni. După venirea la putere a Guvernului Petru Groza, statul român a reușit să recupereze doar o parte din acet cont. Restul – aproximativ 2 milioane franci elvețieni – a fost transferat pe numele lui Alexandru Cretzianu – fost ambasador la Ankara, membru al Comitetului Național Român. Cu o parte din acești bani (“Fondul Cretzianu”) au fost acordate câteva burse și au fost scoase câteva publicații, dintre care cea mai cunoscută a fost La Nation Roumaine care a apărut la Paris aproape zece ani.
Începând cu data de 12 martie Agenția de știri Rador vă propune în secţiunea Istorie Orală cinci episoade cu fragmente din amintirile unor participanți la rezistența antiboșevică: Neagu Djuvara (a transportat în valiza diplomatică o parte din Fondul Cretzianu), inginerul Paul Știubei (a montat emițătoarele radio pe Valea Prahovei), Pamfil Șeicaru (trimis să organizeze presa din exil), doi țărani bucovineni care au făcut școala de partizani de la Sadova și un intelectual care a cunoscut exilul la începutul anilor ’50.
