Motto: „Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă şi milă. Cu zâmbetul acela îmi cereau toată mila din lume. Şi, totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie.” – Alexandru Pesamosca
Sâmbătă, 14 martie, se împlinesc 90 de ani de la naşterea doctorului Alexandru Pesamosca, cel care şi-a dedicat întreaga carieră alinării suferinţelor celor mai plăpânde fiinţe, unele suferind de malformaţii congenitale complicate, cărora chirurgul a reuşit să le redea viaţa normală, graţie unui talent ieşit din comun de a găsi soluţii medicale aproape miraculoase. Se estimează că în întraga sa carieră, doctorul Pesamosca a operat nu mai puţin de 50.000 de copii cu malformaţii grave, pe lângă alte zeci de mii de copii trataţi şi vindecaţi pentru alte probleme de sănătate.
Profesorul Pesamosca era genul de medic care nu se hrănea cu titluri şi distincţii, nu lua bani de la pacienţi, nu a avut nicio avere – case sau maşini – dar a dovedit o umanitate cum rar se poate întâlni în breasla medicală.
Deşi era un om foarte sever din punct de vedere profesional, fiindcă voia ca totul să fie perfect în sala de operaţie, când ieşea din sală devenea cel mai bun prieten, tată, profesor şi coleg. A lăsat în urma sa generaţii de doctori care i-au ascultat sfaturile, au învăţat de la el meserie, practicată cu pasiune şi dedicaţie, şi care, iată, la ani distanţă de plecarea mentorului lor într-o lume mai bună, au a dezvoltat secţii întregi de tratament pe care, desigur, profesorul Pesamosca le-ar fi admirat cu o foarte mare încântare.
Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanţa, la 14 martie 1930, într-o familie cu origini italiene. Bunicul său, meșteșugar dintr-o zonă săracă a Italiei, venise în România în speranța unei vieți mai bune.
Pesamosca a parcurs studiile primare la Școala Italiană din Constanța, apoi a urmat Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraşul natal, unde a absolvit ca şef de promoţie.
În anul 1954 a absolvit Facultatea de Medicină Generală la Bucureşti, unul dintre profesorii săi fiind reputatul chirurg Dumitru Vereanu.
A fost repartizat la Niculeşti-Jianu, un sat de lângă Feteşti, unde a profesat timp de 3 ani medicină pentru adulţi, iar din anul 1957 a profesat ca medic chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, devenind ulterior şef de clinică, până în anul 1984.
În anul 1971, timp de 1 an, a fost bursier la “Hôpital des Enfants Malades”, din Paris.
În perioada 1972-1975 realizează primele intervenţii de chirurgie toracică la nou născut.
Lucrează apoi la Spitalul „Marie Curie” (fostul Budimex), unde a şi locuit o bună bucată de vreme, fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică din 1984 până în anul 2000.
Recunoaşterea acestei prolifice activităţi medicale s-a concretizat prin acordarea titlului de profesor universitar, în anul 1991 şi de membru titular al Academiei Ştiinte Medicale din România, în anul 1993.
Alexandru Pesamosca este și unul dintre ctitorii bisericii din curtea Spitalului „Marie Curie”, cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, un proiect al său care data încă de pe vremea comuniştilor, slujba de târnosire a bisericii având loc la 22 februarie 1998.
De-a lungul vieţii a primit alte nenumărate tiluri şi distincţii, cum sunt titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Chişinău, Constanţa şi Craiova, titlul de cetăţean de onoare al oraşelor Constanţa şi Craiova sau, ca omagiu pentru întreaga sa activitate, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Comandor, primit din partea preşedintelui României, în anul 2000.
Despre aceste recompense, doctorul Pesamosca afirma spre finalul vieţii: „Nu mi-au plăcut niciodată titlurile, medaliile, diplomele, deşi am primit câteva… N-am fost niciodată trufaş. Trufia e cel mai urât păcat al medicului. Din nenorocire, astăzi cam toate spitalele sunt bântuite de păcătoşi d-ăştia. Doctori care se cred Dumnezeu. Pentru ei, toţi pacienţii sunt nişte gunoaie. Întind mâna să le ia plicul cu bani şi-apoi îi tratează în bătaie de joc. Toată viaţa m-am luptat cu buldogii ăştia îmbuibaţi. Au tăbărât pe mine la sfârşitul vieţii. Mi-au dat tot felul de titluri, m-au făcut academician, m-au făcut fel de fel. Nu în asta constă valoarea unui chirurg. Niciun titlu profesional sau academic nu-ţi sporeşte sau nu-ţi suplineşte priceperea”.
După anul 2000, starea sănătăţii sale s-a deteriorat, iar din anul 2006 doctorul Pesamosca nu a mai operat.
Apoi a fost amenințat cu evacuarea din rezerva în care locuia, însă intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se mai întâmple.
A iubit enorm copiii. A operat nenumărate cazuri extrem de complicate, unele în premieră mondială, a avut pacienţi cu maladii complexe atât din ţară cât şi din străinătate, iar graţie talentului său profesional excepţional a fost solicitat să realizeze şi operaţii în clinici din Franța, Italia, Republica Moldova, China.
Această dedicare profesională totală nu i-a lasat timp pentru nimic altceva. Iar în blocul operator a făcut chirurgie abdominală, chirurgie ortopedică, chirurgie reconstructivă, a scăpat mii de copii de malformaţii care le-ar fi curmat vieţile mult prea devreme. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, domnul profesor începea să cânte, acesta fiind tabietul său prin care se descătuşa de tensiunea enormă pe care o simţea când opera fiecare caz în parte. Fredona arii de operă, mai ales Rigoletto, sau Aida. Dealtfel, chiar dacă timpul său liber era extrem de limitat, doctorul Pesamosca era un om extrem de citit, fiind un as în istorie, geografie, sau muzică.
Profesorul era şi un om extrem de credincios, rugându-se înainte de fiecare operaţie, tocmai credinţa sa în Dumnezeu determinându-l să înregistreze atât de multe reuşite profesionale. De fapt Pesamosca nu considera că operaţiile sale au adus salvarea copiilor, ci el doar trata, vindecarea venind de la Dumnezeu.
Din cazurile grave care i-au trecut prin mână, două i-au rămas în memorie: în primul caz, acum circa 20 de ani, au venit la el părinţii unui copil grav bolnav, cu o recomandare din partea unui coleg de breaslă care îşi călcase pe mândrie şi îl trimisese la profesorul Pesamosca. Acesta a rămas uluit: băiatul de şapte ani avea esofagul plin de tumori şi se putea sufoca oricând în somn. Cu toată experienţa, cazul l-a dat peste cap şi a acceptat să-l opereze, hotărârea fiind urmată de ore întregi de zbateri sufleteşti, de căutări prin tratatele de medicină, din care însă nu a aflat nimic şi a intrat în operaţie „în orb”, realizând o veritabilă premieră.
S-a apropiat de iconiţa din peretele cabinetului, acolo unde îşi regăsea mereu tihna şi nădejdea, şi-a împreunat mâinile şi a rostit o rugăciune numai de el ştiută şi apoi s-a pregătit de operaţie.
Despre acel moment, profesorul rememora: „Dumnezeu mi-a dat atunci forţa să iau poate cea mai grea hotărâre din viaţa mea. I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să fac altul, din colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nouţ”.
Un alt caz care i-a rămas adânc întipărit printre amintiri a fost acela al unei fetiţe care se născuse fără sfinctere, cel anal şi cel uretral. Deşi nedormit de două zile, profesorul a reuşit o altă premieră mondială: a luat din pulpa fetei un mănunchi de fibre musculare, din care a confecţionat două noduri, pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul uterului. După mai mulţi ani, a primit o invitaţie la botezul copilului fetei pe care o operase.
La toate acestea, profesorul Pesamosca a rostit o frază memorabilă: „Astea împliniri, domnule. Nu vile, maşini sau mai ştiu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădeşti şi să-i cârpeşti tendoanele şi ligamentele şi să-l faci biped, să alerge la tine, asta înseamnă fericire !”.
Doctorul Pesamosca a avut o viaţă personală teribilă: a fost căsătorit, însă în anul 1999, soţia sa a murit. După moartea soţiei, profesorul a renunţat în totalitate la viaţa personală, locuind într-una din rezervele Spitalului „Marie Curie” – în fapt o cameră de circa 10 metri pătraţi. Cei doi au avut doi copii, primul dintre aceştia, Alexandru – Ştefan, care a urmat profesia tatălui, a murit din cauza unei tumori cerebrale în anul 1996, iar celălat fiu, Gino, a murit de cancer, la începutul anului 2009, cu doar doi ani înainte de sfârşitul tatălui său.
Profesorul a avut şi două fete, Ana Maria şi Alexandra, dintr-o relaţie cu o altă femeie, profesorul având cu acestea o relaţie apropiată.
Profesorul Pesamosca a trecut la cele veşnice la 1 septembrie 2011, fiind înmormântat în faţa Capelei Spitalului „Marie Curie” din Capitală, el fiind ctitor de biserică.
În septembrie 2014, la împlinirea a trei ani de la dispariţia reputatului doctor, conducerea Spitalului de Copii „Marie Curie” din Capitală a decis să-i aducă chirurgului un omagiu, amplasând un bust al acestuia în curtea unităţii sanitare, o creaţie a sculptorului Constantin Sinescu.
