Profitând de frămâtările social-economice şi politice din Imperiul ţarist, unioniştii basarabeni militează încă din primii ani ai secolului XX pentru dreptul la autodeterminare al românilor · primul obiectiv al propagandei lor: o Basarabie independentă · al doilea obiectiv: unirea Basarabiei cu România, ceea ce avea să se întâmple la 27 martie 1918 · Basarabia este prima provincie românească revenită în graniţele fireşti ale ţării, fiind urmată în acelaşi an de Bucovina şi Transilvania.
Pan Halippa (1883-1979), gazetar, poet, memorialist, născut în ţinutul Soroca, a fost printre cei mai viguroşi şi eficienţi activişti basarabeni. Studiile l-au purtat în multe locuri: Chişinău (Seminarul Teologic, 1904); Dorpat, azi în Estonia (Facultatea de Fizică şi Matematică, 1905); Iaşi (Facultatea de Litere şi Filosofie, 1908-1912). Între timp, a colaborat la ziarele Basarabia şi apoi Cuvânt Moldovenesc în paginile cărora a făcut o susţinută propagandă pentru dreptul la şcoală în limba română, pentru răspândirea culturii noastre naţionale, pentru unire. Fiind un tânăr activ şi tenace, a avut şi un mare rol politic: a înfiinţat în Partidul Naţional Moldovenesc (1917); a fost preşedinte al Sfatului Ţării, adunarea care a votat Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918); a participat la adunările de la Cernăuţi şi Alba Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 Decembrie 1918) cu ţara.
În România Mare, Pan Halippa avea să fie în mai multe rânduri ministru, deputat ori senator, perioadă în care nu şi-a abandonat îndeletnicirea de a scrie. Iar în România comunistă controlată de sovietici avea să fie pedepsit pentru „naţionalismul” său cu ani de închisoare la Sighet şi Aiud, ba chiar cu o deportare în Siberia.
Arhiva de istorie orală păstrează câteva înregistrări cu Pan Halippa realizate în anii 1976 – 1978 în locuinţa sa din Bucureşti, strada Alecu Donici 32. Au fost donate chiar de fiul său, Nicolae. Mărturiile lui Pan Halippa despre evenimentele petrecute cu mai mult de un veac în urmă sunt documente de mare valoare şi au fost transcrise. Vă oferim câteva fragmente, în amintirea unui moment de mare preţ din istoria noastră: Unirea Basarabiei cu România.
„Eu eram cel mai învăţat om din Basarabia!”
„Toţi intelectualii basarabeni erau cu şcoală rusească şi [asta] măcar ne deschisese ochii, să ştim că românii şi moldovenii sunt acelaşi popor. Încât eu, numai pentru motivul că îmi făcusem studiile la Universitatea de la Iaşi, eu eram cel mai învăţat om din Basarabia! Şi lucrul acesta era valabil pentru absolut toţi, noi nu eram cu cine ştie ce pregătire politică, dar am urmărit această iniţiativă politică pe când eram, în 1905, la Universitatea de la Derpt [Facultatea de Fizică şi Matematică din Estonia]. Eu, acolo, vasăzică, mă înscrisesem la Ştiinţele Naturale. […] Încercasem sa mă duc întâi la Novaia Alexandria şi acolo să fac studii la […] un institut agricol şi pe calea aceasta să ajung agronom, socotind că poporului basarabean trebuie să-i dăm un nou fel de [îndrumări de] gospodărie. Eu făcusem seminarul şi la seminar ştiinţele naturale au fost cu totul neglijate. […] Se învăţa acolo toată filosofia, toate teologiile, limba greacă, limba rusească, fireşte. Dar limba şi istoria poporului n-am învăţat-o. Şi noi – atuncea eram, vasăzică, revoluţionari socialişti – ne-am revoltat de lucrul acesta şi când s-a început prima revoluţie, noi studenţii ce-am făcut? Am făcut o grevă studenţească. Şi a fost răsplătită cu închisori, cu bătăi la poliţie. Ei, şi în cele din urmă, universitatea a fost închisă şi în 1906 am şi venit în Chişinău. […]
Şi, în drum, [împreună cu] cu Pavel Grosu care era la Medicina Veterinară şi cu Neculai Bivol care era la Ştiinţele Istoriei Generale, puneam la cale să facem o gazetă. Şi când am ajuns la Chişinău am văzut că de-acuma se organiza un grup, în frunte cu Manolache Gavriliţă şi cu Ion Pelivan. Şi atuncea noi am renunţat la ideea să facem noi o gazetă, ne-am asociat la ideea lor. Dar am venit cu ideea aceasta: […] noi suntem în România cu câţiva basarabeni care au ajuns în mari situaţii culturale, profesori de Drept Constituţional – la Iaşi era Constantin Stere. De ce ştiam noi de Stere?! Pentru că noi îl cunoscusem pe notarul public Ion Grosu care era la Chişinău şi acesta a spus: <Dom’le, voi, dacă vreţi să faceţi gazetă, pe voi poate să vă ajute şi Stere, pentru că el, la Iaşi, poate să aibă şi mijloace, ca profesor universitar>. Şi Stere a venit şi, într-adevăr, că ne-a fost de mare folos. Şi noi l-am intitulat Basarabia. A apărut acest ziar în anul 1906 şi 1907 când a fost închis de administraţia gubernială. […]
Şi atuncea eu, care eram revoluţionar în concepţiile mele, am făcut exces de [zel] şi am publicat între altele imnul naţional român, Deşteaptă-te, române! De ce am făcut-o? Pentru motivul că eram în polemică cu unii care scoteau o gazetă rusească, era unul, Pavel Cruşovan. Acest Pavel Cruşovan era un foarte talentat om, ştia să scrie foarte frumos ruseşte şi avea el oarecum şi ceva limbă moldovenească, dar o orientaţie ţaristă. Şi atuncea el era cel mai mare potrivnic al ziarului nostru, Basarabia. Şi mereu ne denunţa cum că noi suntem separatişti, că noi vrem să ne despărţim de Rusia. Noi nu refuzam lucrul acesta, noi tăceam din gură, n-are decât să spuie lucrul acesta, nouă ne convenea, că vroiam să se ştie că noi nu suntem chiar aşa de mulţi [dornici să fim] la Rusia…
Noi, ajungând secretari ai redacţiei Basarabia în locul lui Pelivan, pentru că ruşii… administraţia gubernială a fost foarte abilă! Ion Pelivan ceruse cu un an înainte un loc în magistratură. De ce, pentru că el trăia şi ca avocat, [dar] nu putea câştiga atâta cât îi trebuie unui om pentru cheltuielile vieţii. Şi atuncea, s-a gândit omul să-şi aibă un salariu înregistrat. Ei bine, ruşii – fiindcă secretar de redacţie era Pelivan şi el era foarte bine pregătit în problemele noastre culturale şi scria destul de ades – l-au ademenit în magistratură. Dar, ca magistrat, nu i-au dat [post] la Chişinău unde scoteam noi ziarul, l-au numit la Bălţi. Şi bietul Pelivan, netam-nesam, pe neaşteptate, a ajuns magistrat la Bălţi. Atuncea am ajuns eu să fiu conducător, dar eu eram aşa de revoluţionar încât am întrecut măsura! Şi atuncea ziarul ne-a fost închis…”
„Noi, moldovenii, eram cel mai bine organizaţi din Basarabia”
„Nu puteam ca să-mi pierd vremea […], m-am dus la Iaşi. Şi la Iaşi nu m-am [mai] înscris la Ştiinţele Naturale, m-am înscris la Litere şi la Istorie, pentru ca să ştiu bine cultura neamului meu şi istoria neamului meu. Şi am reuşit aşa de bine încât după patru ani profesorul meu de istorie, [A.D.] Xenopol, îmi propunea să rămân în cadrul universităţii ca locţiitor de asistent şi să mă pregătesc pentru cariera universitară. Dar eu i-am spus: <Domnule profesor, dumneatale ştii prea bine, eu n-am făcut taină când am venit şi m-am înscris la dumneatale la facultate că eu am venit şi-am aprofundat cultura românească şi istoria. Eu vreau să mă duc şi să-mi încerc norocul a doua oară [la Chişinău] şi, de data aceasta, vreau să fiu mai cuminte, mai prevăzător, prudent, să nu umblu cu măsuri exagerate care să-mi creeze dificultăţi.> […]
Acest profesor ţinea la mine, […] mă trimisese în Franţa. Acolo fusese refugiat unul din familia Sturdza, un fruntaş al Moldovei. Şi eu am fost trimis să mă duc să caut, ori mai găsesc urme din viaţa acestui Sturdza. Şi eu am avut norocul, ducându-mă acolo, că într-adevăr am găsit o arhivă foarte importantă. Şi când am adus-o la Iaşi, profesorul meu, Xenopol a rămas uluit, zice: <Domnule, noi am ştiut că omul acesta era un om de seamă dar n-am ştiut că avea şi o arhivă aşa de bogată cum dumneatale [ai adus]. Dumneata eşti un om cu noroc, rămâi aicea!> <Nu, eu mă duc…>
Şi aşa am făcut, m-am întors în Basarabia şi acolo am început să scot ziarul Cuvânt Moldovenesc, întâi o revistă şi pe urmă şi ziarul, pe urmă şi o editură Cuvânt Moldovenesc. Şi, ceea ce a fost caracteristic pentru treburile noastre, a fost aceasta, […] că la începutul Revoluţiei din 1917 noi, moldovenii, eram cel mai bine organizaţi din Basarabia! Ziarul nostru avea de acuma 17 000 de cititori. Lucrul acesta era foarte semnificativ şi lucrul acesta a fost de mare folos pentru motivul că noi am ştiut să-i câştigăm şi pe învăţători şi pe cooperatori şi pe preoţi şi pe o parte dintre proprietari, între alţii l-am câştigat pe Vasile Stroescu. […] El era făcător de milioane. Cum? Foarte simplu: el îşi făcuse studiile agricole la Harkov. Şi acolo îşi făcuse şi un plan, că să nu rămâie numai cu cereale, ci să facă creştere de vite. Şi atuncea, Vasile Stroescu a făcut [astfel] că avea cele mai mari cirezi de boi, avea cele mai mari cirezi de vaci, erau hergheliile de cai… Armata rusească cumpăra caii [de la el], avea turme de oi, ducea trenuri întregi de porci în Germania şi Austria şi făcea milioane şi milioanele acestea le-a oferit într-o bună zi administraţiei zemstvei de la Soroca. Şi a spus: <Domnilor, judeţul nu are şcoli. Iacă, eu pun la dispoziţie câteva zeci de mii şi fac şcoli în fiecare sat, dar cu condiţia ca şcolile care vor fi în sate moldoveneşti, învăţătura, să se facă în limba moldovenească. Dacă va fi şi un târguşor evreiesc, şcoala să fie în limba evreiască, dacă va fi […] să fie şcoală în ucraineană>. Zemstva i-a zis: <Domnule Stroescu, dar dumneatale parcă nu ştii că noi, în chestiunea aceasta, nu putem face decât ceea ce permite guvernul? Or, guvernul ştie prea bine că s-a discutat şi în Duma imperială şi deputaţii basarabeni ticăloşi au spus că moldovenii n-au nevoie de şcoală în limba moldovenească, că au nevoie de şcoală în limba statului rus, că aceluia îi va da posibilitatea să fie gospodar!> […] Şi atuncea Vasile Stroescu s-a dus cu milioanele lui şi a înfiinţat sute de biserici şi de şcoli în Ardeal, şcoli în Moldova, ceea ce dovedeşte că omul acesta avea un orizont larg românesc, el vroia să-şi ajute neamul.
Când eu m-am adresat lui, ca să mă ajute la Cuvântul Moldovenesc, el îmi punea la dispoziţie câte 60 de ruble pe lună. Pentru noi era un lucru foarte important, că noi eram oameni săraci şi n-aveam ce mânca. Când [a fost mai târziu], aveam asigurată pâinea sau când au început să vie subscripţiile la redacţia noastră, veneau oameni care ne aduceau putineiuri de brânză, ne aduceau găini fripte. De ce? Pentru că eram o necessitate!… Şi aşa am început noi Revoluţia din 1917.”
