„Eu am crezut totdeauna că a spune adevărul e bine”, spunea într-un mod dezarmant de simplu şi firesc scriitorul Paul Goma, unul dintre cei mai cunoscuţi opozanţi ai regimului comunist, într-un interviu din 1996. Asta a şi făcut în cărţile, în articolele, în scrisorile sale de solidaritate şi de protest. Închis, anchetat, supus presiunilor de tot felul, izolat în Bărăgan sau în locuinţa sa, Paul Goma a continuat să spună lumii adevărurile unui regim care îşi oprima poporul. „Noi trăim cu toţii sub acelaşi jug”, scria el în ianuarie 1977 în scrisoarea de solidaritate trimisă lui Pavel Kohout, unul dintre liderii mişcării cehoslovace Charta 77. Acest text, împreună cu cel adresat direct lui Ceauşescu, au fost preambulul apelului semnat de încă şapte intelectuali la 8 februarie 1977, atrăgând atenţia asupra încălcării drepturilor omului şi în România.
Inginerul Cristinel Dumitrescu, fost ofiţer, un anticomunist convins, deţinut politic la Gherla în aceeaşi perioadă cu Paul Goma, a fost unul dintre puţinii români care i s-au alăturat. Deşi nu a semnat acea scrisoare din 8 februarie, Dumitrescu l-a vizitat în repetate rânduri pe scriitorul aflat atunci izolat la domiciliu.
În memoria scriitorului ucis de virusul pervers care ne ţine acum pe toţi ţintuiţi în casă, vă prezentăm mărturia inginerului Dumitrescu despre acele zile în care Paul Goma pregătea textul colectiv ce avea să fie expediat în Occident.
„Am auzit despre Goma de la [Radio] Europa Liberă. Am citit romanul lui Paul Goma, Gherla. Paul fusese la Paris, ştiam despre el, că înainte publicase Ostinato, o citisem… dar Gherla era de-acum un document elocvent. În [revista] Săptămâna încep să apară pe ultima pagină nişte articole în care era criticat nu ce spunea Paul în Gherla, ci limbajul folosit: <obscenităţi>, <vulgarităţi>… Caut în cartea de telefon, îl găsesc pe Paul Goma, numărul, dau telefon şi îi spun: <Paule, eu sunt cutare. Nu ne-am cunoscut în închisoare, dar sunt din lotul cutare>. <Ştiu>, zice. Zic: <Aş vrea să stăm de vorbă…>
M-am dus la el şi i-am propus lui Paul un lucru: <Măi, Paule>, zic, <hai să le răspundem derbedeilor ăstora şi să spunem că dacă au de făcut reproşuri pentru limbajul folosit să-l facă Securităţii, că tu nu faci decât – ca un artist conştiincios – să înregistrezi fotografic ce a fost acolo şi să redai. E un document cartea asta! Deci, dacă au de făcut de reproşuri, să le facă la Securitate.> Ne-am gândit noi, cum-necum, ce, cutare şi Paul zice: <Mă, n-avem nici o şansă, că ei au o revistă, noi n-avem, ne răspund, ne fac praf…> Şi, din vorbă în vorbă, am ajuns la ideea protestului pe care l-a făcut Paul, mă rog, apelul, cu semnături şi aşa mai departe.
Şi-am început treaba. I-am zis lui Paul un lucru, zic: <Paule, ca să reuşească această figură, trebuie ca în fiecare zi Europa Liberă să ştie ce se întâmplă şi să transmită, că dacă n-avem susţinerea asta, suntem raşi!> Mă rog, şi am aranjat treaba asta într-un fel despre care hai să nu vorbim acuma… Ce pot să vă spun e că au fost implicate două ambasade străine în culegerea informaţiilor despre Paul şi transmiterea lor la [Radio] Europa Liberă, mecanismul a funcţionat.
Ce ambasade?
Eh!.. Aşa… La câteva zile după ce a început această acţiune, m-am pomenit că sunt chemat la Cadre şi sunt întrebat direct dacă nu vreau ca să plec din ţară. Eu avusesem anterior câteva tentative de acest gen, eram în stare şi să mă însor numai să scap de comunişti, ca să vă spun drept! Am acceptat ideea. […]
Despre apelul lui Paul Goma ce aţi mai ştiut?
Uite ce am ştiut: tot ce a făcut Paul, pas cu pas, fiindcă toate se transmiteau în fiecare zi. N-am semnat apelul şi am să vă spun de ce. L-am rugat pe Paul ca să fie atent cine vine să semneze. În fine, i-am spus: <Paule, cum îi cunosc pe ăştia, o să-ţi bage nişte tipi la semnat şi o să facă pe urmă publicitate pe chestia asta şi o să compromită toată treba >. Şi am avut dreptate! Paul mi-a spus, zice: <Nu pot să fac un Serviciu de cadre…> Zic: <Paule, nu poţi să faci Serviciu de cadre, [dar] gândeşte-te bine!> Şi într-adevăr, imediat au apărut nişte semnatari acolo despre care s-a publicat în ziar că au avut condamnări de drept comun, cutare, şi aşa mai departe. Despre Negriţoiu, cu chestiile lui şi aşa mai departe…
Dar dumneavoastră aţi văzut apelul înainte ca el să fie semnat? Vi l-a arătat?
Sigur că l-am văzut, sigur că da!… Sigur…
Înseamnă că v-aţi mai văzut între timp.
Doamnă, dar mergeam la el din două în două zile. Şi, ce era nostim, [era] că mă urmăreau, ştiam de-acuma cine mă urmăreşte, cutare, şi aşa mai departe, peste tot. Şi ca să fac <nunta şi mai mare>, ce făceam? Opream, de pildă, maşina în faţa unui bloc oarecare. Coboram repede din maşină ca şi când aş fi avut o treabă, mă urcam cu liftul până la etajul trei, ieşeam, mă urcam în maşină şi plecam. Ei luau în supraveghere şi blocul ăsta. Şi uite-aşa le făceam în fiecare zi! O luam când pe colo, când pe acolo, când pe acolo. Eram foarte cunoscut, să ştiţi. Şi îl şi aprovizionam pe Paul, fiindcă Paul nu mai putea să iasă.
Nu ştiam că Paul are un copil şi într-o zi, când m-am dus la Paul, am cunoscut-o şi pe Ana-Maria, cu un strop de soare în braţe! Când am văzut copilul… casa era înconjurată, era stare de război, ce mai… Fusese Paul agresat în ajun de nişte derbedei de la Dinamo. Şi i-am spus lui Paul: <Paule>, zic, <eşti nebun! Eu spun drept, dacă aş fi avut aşa ceva, răspunderea [asta a familiei], nici n-aşi fi îndrăznit să suflu!> Şi ce credeţi că mi-a răspuns nevastă-sa? <Şi când ar fi avut el [băiatul] 20 de ani, cum i-ai fi explicat asta?> Şi i-am spus: <Paule, cu Dumnezeu înainte! Dacă acesta ţi-e spatele frontului, hai!>
Dar, dumneavoastră cum puteaţi trece de pază?
Cu nişte stratageme extraordinare! Şi trebuia să-i duc mâncare, să-i duc… Telefoanele erau ascultate permanent, acolo [la el] eram ascultaţi cu telescoape de-astea sonice. Ei, în general ştiau toţi şi să ştiţi că ne-am servit de treaba asta, fiindcă una îi spuneam lui Paul la telefon şi alta făceam. Şi ei nu s-au prins chiar la început despre ce e vorba …
Dar cum îi păcăleaţi?
Cum îi păcăleam?! Hai să spun: aşa, simplu. Aveam într-o plasă, îi adusesem lui Paul de mâncare şi am pus şi nişte zarzavaturi deasupra, ca şi când aş fi venit de la piaţă. Paul şedea în partea stângă a blocului, acolo avea faţada. Am venit la intrarea blocului şi am văzut o doamnă undeva, pe la etajul şapte, la balcon. I-am făcut cu mâna, doamna mi-a răspuns şi ăştia au crezut că sunt de-al blocului, m-au văzut cu zarzavaturi şi cu de-astea. M-am urcat în lift, a intrat imediat după mine unul şi m-a întrebat unde merg. I-am spus: <La şapte>. Paul şedea pe la trei sau pe la patru, pe undeva, nu mai ţin minte bine unde. M-am dus până la şapte şi-am coborât pe scări şi-am intrat la Paul. Scurt.
Când am ieşit, fiindcă de data asta ştiam că ei ştiu, am recurs la următaorea strategemă: în camera în care eram şi erau lăsate transperantele, umbrele se vedeau, că ei ne supravegheau din blocul vecin. I-am spus lui Paul să agite un cuier de-ăsta, pom, ca să dea impresia că suntem doi în cameră. Am ieşit, m-am dus până la etajul cinci, am chemat liftul acolo, am coborât şi am ieşit afară şi pe urmă i-am dat telefon [din stradă] lui Paul şi i-am spus: <Mă, Paule, nu mai agita cuierul, că eu am ieşit, mă!>… Ce să vă zic… Da, uite că astea erau treburile.
La un moment dat, m-au chemat în [strada] Beldiman pentru paşaport. […] Mi-au arătat paşaportul, tot, plecarea şi m-au trimis pentru o referinţă în Beldiman, în faţa Prefecturii. M-am dus acolo şi mi-au cerut o declaraţie, o declaraţie despre Paul Goma: <Uite, domnule, pleci, cutare şi aşa mai departe, dai o declaraţie despre Goma>. […] Şi m-am apucat să le dau o declaraţie despre Paul Goma. Când a citit declaraţia cel care mi-o ceruse, a intrat în criză, cu nişte răcnete şi cu nişte înjurături de care nu mai auzisem demult, crezând că mă impresionează, dar el nu ştia bine cu cine are de-a face, că el era din generaţie tânără, eu eram din generaţia veche. Ne-am lămurit repede despre ce e vorba şi concluzia a fost că eu n-am serviciu – şi în-adevăr nu mai aveam serviciu – că pot fi încadrat la legea pentru vagabondaj, drept care voi fi dus sub escortă la Forţele de muncă. Şi dacă nu-mi iau serviciu, la Canal.
Ce scria în declaraţie?
În declaraţie?… Păi, îl lăudam pe Paul Goma ca pe Coca-Cola. Ce puteam ca să scriu acolo, decât că Paul este un om care îşi iubeşte ţara, care militează pentru adevăr şi pentru drepturile omului, că sunt întru totul de acord cu… Ei ar fi vrut ca să încadreze acţiunea lui Paul ca pe o treabă <subversivă şi împotriva regimului>. M-au dus la Forţele de muncă, […] m-a luat locotenentul şi m-a dus. […] Şi aici a aflat şi el că sunt inginer, [că am legături cu] <afacerea Goma>, cutare şi aşa mai departe. […] Şi, în loc de Paris, am ajuns la Bistriţa-Năsăud. […]
Vezi, în toate discuţiile pe care le-am avut cu Goma, a fost să constituim un grup şi vizam un fel de Expres al Colonelului Von Ryan. Asta visam!… Paul era mai nehotărât în privinţa asta, el îşi imagina că o să poată să facă aici acest act de frondă evidentă, în maniera în care o făcea Havel în Cehoslovacia. Eu eram mai sceptic în această privinţă şi eram mai mult ca sigur că vor încerca să compromită într-un fel această mişcare. Şi îl rugam pe Goma: <Paule, fii atent pe cine bagi în această treabă>. Au fost unii care s-au înscris, au plecat, chiar am mers până acolo încât am întâlnit un fost deţinut politic care fusese condamnat, mă rog, pentru tentativă de trecere de frontieră, m-am întâlnit cu el, am vorbit despre Goma. El mi-a spus că tocmai avusese o condamnare de drept comun şi că vrea să se ducă la Goma. Şi i-am spus: <Mă, nu te duce, că vor specula treaba asta>. Mă rog, nu m-a ascultat, s-a dus… […]
Dar, spuneţi-mi concret ce discutaţi? Îi dădeaţi sugestii cine ar mai putea intra în această mişcare sau doar îl atenţionaţi…?
Domnule, sigur, nu, nu… Sigur că a încercat în primul rând Paul să apeleze la elita intelectuală din care făcea parte – şi rezultatul îl ştiţi. Niciunul din marii disidenţi de astăzi nu l-au sprijinit atunci… Unul singur, [Nicolae] Breban, a fost cu el la [Cornel] Burtică care era mare şi tare atunci. Şi, după discuţia de acolo în care nu s-au înţeles cu Burtică, lui Breban i s-a publicat o carte, iar la Paul s-a strâns şurubul şi mai tare!…
Ultima întâlnire pe care am avut-o cu Paul, a fost în prezenţa lui [Ioan] Ladea, [fiu de] sculptor sau aşa ceva. Situaţia era foarte gravă şi eu îi spusesem lui Paul: <Mă, Paule, soluţia plecării în grup este totuşi soluţia care le convine şi lor şi nouă. Adică, mă gândesc că nu trebuie totuşi să împingi câinele exact în colţ, că sare şi te muşcă. N-ai ce să faci, ei te strâng, te strâng, dar încă nu… nu au devenit evident violenţi, ca să zic aşa>. La care Ladea îmi spune, zice: <Ha! O vorbă să zică Paul şi ridică Ardealul tot!> M-am uitat la el şi i-am spus: <Mă>, zic, <lasă prostiile! Gândeşte-te că e vorba de pielea lui, nevastă-sa şi copilul şi aşa mai departe>. A fost ultima întâlnire pe care am avut-o cu ei atuncea.
Paul Goma împărtăşea această exaltare?
Nu… Ăsta încercase să mă pună la punct, că ce ştiu eu, cine sunt eu, cutare. Şi Paul i-a spus: <Potoleşte-te, că…> mă rog, că am dreptul să vorbesc aşa. Ultima discuţie pe care am avut-o atuncea cu ei, cu Paul, a fost asta, cu Ladea [care] m-a condus până jos şi i-am spus, zic: <Mă, eu vă ajut cât pot. Sunt neînsurat, ce-or să-mi facă?! Puţin îmi pasă! Aşa că am să vă car în continuare ţigări, mâncare, cafea şi aşa mai departe, mă strecor eu printre ei…> La ancheta care a fost când am fost chemat pentru declaraţie mi s-a relatat această discuţie, dar n-a rezultat, să ştiţi, din declaraţia lui Ladea. Nu! Şi m-am lămurit de asta: am fost ascultaţi. Zice [anchetatorul]: <Uite ce i-ai spus lui Goma…> Dar nu lui Goma îi spusesem, ci lui Ladea. […]
Despre ce s-a întâmplat cu apelul aţi mai ştiut pe urmă?
Tot timpul am ştiut! Toate semnăturile, că în fiecare zi la Europa Liberă se anunţa cine a mai semnat, cine n-a semnat, ce s-a mai întâmplat la Paul acasă, la Actualitatea Românească. Să ştiţi că se ocupa, de la ora 6 şi 10 până la 7 fără 20 numai de <afacerea Goma>. Aşa că eram perfect informaţi de ce se întâmplă. […]
Acest gest al lui Paul a fost complet ieşit din comun! A fost aşa o… o premieră pentru societatea românească. Oameni care, în mod normal, ar fi trebuit fie să se ducă să-l sprijine, fie să spună: <Mă, mie mi-e frică>, spuneau: <Nu se poate, ăsta e omul Securităţii!> Era o scuză şi pentru conştiinţa lor… […] Acuma, a mai intervenit ceva care a stopat brusc <afacerea Goma>: cutremurul. Adică, dacă n-ar fi fost cutremurul [din 4 martie 1977] <afacerea Goma> ar fi evoluat probabil altfel… Încă [mai mult], pentru că era sprijinită prin publicitatea făcută de posturile de radio occidentale. Lor le venea foarte uşor ca să lichideze un om, de pildă cum a fost inginerul Ursu, neştiut de nimeni. L-au ucis, pur şi simplu! Dar cu Paul de-acuma situaţia era complicată. […] Aşa, a fost nenorocirea cu cutremurul. Dintr-o dată, Paul a declarat un fel de armistiţiu. A!.. Şi i s-a şi publicat o plachetă în România Literară, în care Paul deplângea nenorocirea cutremurului. Însă ei au continuat în această perioadă şi, rând pe rând, i-au izolat sau lichidat pe toţi semnatarii. Au profitat tocmai de această perioadă. În final l-au arestat şi pe Paul, şi a fost arestat până prin luna iunie.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
Despre vizita lui Paul Goma la Cornel Burtică, atunci viceprim-ministru al României, Arhiva de istorie orală păstrează chiar mărturia activistului, înregistrată în 1997 de jurnalistul Cristian Popişteanu:
„Cu Goma lucrurile s-au petrecut aşa: a venit la mine Breban care mi-a spus: <Tovarăşe secretar, ar fi bine totuşi să ne aplecăm puţin şi asupra situaţiei lui Goma. Nu e publicat, nu e…> Îi oprise atunci – şi a fost o gravă greşeală a lui [Dumitru] Popescu! – îi oprise cartea aia, Ostinato…
De acolo a pornit totul…
Păi, sigur!… Eu am citit-o pe urmă, era o carte proastă, care ar fi dispărut fără să fie nevoie de intervenţia cuiva. A publicat-o în Germania, ăştia au prezentat-o la stand. Romania, în semn de protest, s-a retras de la stand… O prostie, ce să mai vorbim! Şi ăsta a intrat în disidenţă, nu-i mai publica nimeni nimic, a început Securitatea să-l fugărească, lui nevastă-sa nu-i mai publica nimeni – era traducătoare, sau aşa ceva…
A venit deci Breban şi m-am dus la Ceauşescu şi i-am zis dacă e de acord să mă văd cu Goma, împreună cu Breban. Ceauşescu a aprobat numai că, vedeţi, lucrurile sunt mai încâlcite! Securitatea, în frunte cu Pleşiţă şi cu Pacepa, mă ascultau în biroul Comitetului Central şi au informat-o pe Ceauşeasca că <Uite, ăsta, o să se vadă cu Goma> . Ceauşeasca a dat dispoziţii ăstora de la Securitate: <Nu-l slăbiţi!>
A venit la mine Goma şi mi s-a plâns de o serie de lucruri, adică că e tracasat de Securitate, că i-au făcut una, că i-au făcut alta… Eu l-am sunat în faţa lui pe Stănescu – care era preşedintele Securităţii Statului sau cum se numea atunci – şi Stănescu a zis că nu ştiu ce, o să verifice. I-am spus ăstuia să publice şi chiar i-am publicat ceva, era înainte de cutremur, că pe urmă a publicat la România Literară. Însă ăştia şi-au intensificat acţiunea de intimidare şi asupra lui şi asupra soţiei. El a crezut, a tras concluzia că eu fac un joc duplicitar: pe de-o parte stau de vorbă cu el, pe de altă parte pun Securitatea pe urmele lui. Adevărul nu era ăsta şi o spun şi astăzi cu toată răspunderea! Adevărul este că ăştia au căutat să zădărnicească orice împăcare cu Goma pentru că asta era raţiunea lor de a fi!”
