„Nu știu dacă zbuciumata viață a lui Tonitza se datorește condițiilor unei existențe grele sau mai degrabă temperamentului său fantezist și boem. Tonitza era în unele privinți de o candoare uimitoare și înfrunta viața cu nepăsarea unui adolescent. Astfel se explică și arta sa ingenioasă și plină de bucurii cromatice, străbătute totuși de melancolii”. Astfel îl caracteriza colecţionarul Krikor Zambaccian, în Însemnările unui amator de artă, pe unul dintre cei mai mari pictori ai noştri.
Poate că spiritul său boem l-a îndemnat pe Nicolae Tonitza (1886-1940) să îşi finalizeze studiile la Belle Arte din Iaşi abia în 1911, la nouă ani de la înscriere, după ce trecuse între timp pe la Academia de Arte Frumoase din München şi după ce stătuse şi doi ani în Franţa. În toată această perioadă a studiat, a pictat, a scris articole şi a desenat caricaturi pentru reviste. În timpul Războiului de Întregire a luptat pe front în Bulgaria, unde a fost luat prizonier. A stat apoi la Bucureşti şi, pentru că o ducea greu, s-a mutat pentru o vreme la Vălenii de Munte, orăşel mic şi pitoresc în care a pictat multe dintre celebrele sale portrete de copii.
De la bebeluşi şi până la tineri plini de candoare, personajele sale au un farmec special. Sufletul său de adolescent – despre care scria Zambaccian – era atras de miracolul copilăriei. Provenind el însuşi dintr-o familie destul de numeroasă, Nicolae Tonitza era tatăl a trei copii. Irina, Catrina şi Petru i-au pozat adesea, în diferite stadii ale celei mai frumoase părţi a vieţii omului. Rezultatul: o inegalabilă manifestare a artei, precum şi expresia unei relaţii deosebite a tatălui cu fiicele şi fiul său.
Din arta sa, se vede limpede că Nicolae Tonitza a fost un tată deosebit, foarte legat sufleteşte de copiii săi, cărora le-a îndrumat paşii cu pilde şi povestiri. Stau mărturie pentru aceasta şi amintirile fiului său, Petru, exprimate într-o înregistrare făcută în februarie 1970 în studiourile Radiodifuziunii.
„Tatăl meu, pictorul Nicolae Tonitza, a făcut parte dintr-o familie numeroasă, cu cinci copii, dintre care singurul care a avut înclinaţiuni artistice a fost el. Încă de la cinci ani a început să deseneze, începând cu faţa de masă şi pereţii pe care îi măzgălea. Toate aceste înclinaţiuni artistice au culminat la terminarea gimnaziului [de la Bârlad], când a simţit nevoia să plece la Iaşi, să înveţe pictura.
Neînţeles de familie, n-a căutat niciun fel de sprijin în direcţia aceasta decât din partea unui unchi mai bătrân, care avea şi el antecedente artistice – era ţesător, broda veşminte bisericeşti -, singurul care i-a înţeles aceasta înclinaţiune artistică şi l-a ajutat să meargă mai departe, la şcoala de Belle Arte şi ulterior să plece în străinătate, să-şi perfecţioneze studiile în materie de pictură.
După absolvirea Academiei de Artă din Iaşi [dar fără a obţine diploma de absolvire], cu sprijinul aceluiaşi unchi care l-a sprijinit şi pe parcursul Academiei de Arte Frumoase, izbuteşte să plece în străinătate. Face un stagiu de doi ani de zile în München, la Academia de Artă, la maestrul [Hugo von] Habermann şi după aceea pleacă şi vizitează Italia, cu tot tezaurul ei artistic acumulat de veacuri. Apoi, se întoarce la Paris unde, pe lângă contactul cu tezaurul pictural al Luvrului, a luat contact şi cu efervescenta mişcare plastică a Parisului de după război. Se reîntoarce în ţară după patru ani de zile, cu un bogat bagaj cultural pe tărâm artistic. […]
Schematizând, aş putea desemna o primă epocă de frământare, de revoltă, de apropiere de omul umil, de exprimare grafică şi picturală a unui umanitarism tumultuos. Este epoca iniţială care durează până prin 1925, epoca în care artistul, considerându-se exponent al societăţii tulburi din aceea vreme plină de contradicţii de după Primul Război Mondial, abordează mai ales grafica militantă şi viaţa omului umil cu toate aspectele ei.
Apoi, din 1925, o a doua epocă, aceea a coloristului, cea în care preocuparea majoră a artistului devine exprimarea plastică a luminii, a culorii, a valorii pe care le capătă lucrurile scăldate în binecuvântata lumină. Prima epocă are ca rezultat […] mişcătoarea frescă din lumea celor umili, a copiilor, a prizonierilor, a văduvelor primului razboi, a mizeriei, având în prim plan al preocupării omul cu toată gama sentimentelor sale.
Cea de a doua epocă resimte profund influenţa marelui colorist Ştefan Luchian, al cărui ucenic îi plăcea să se considere, şi în care tot ce ne înconjoară trebuie şi poate fi redat, scăldat şi valorificat de lumină şi colorit. Este perioada de maturitate artistică, rod al unei activităţi neobosite, desfăşurate timp de trei ani în izolarea pe care şi-a impus-o la Vălenii de Munte, în perioada 1921-1924. În această perioadă a lucrat intens, cum singur se exprima într-o scrisoare adresată unui prieten: Vreau să trăiesc ca un sălbatic şi să muncesc ca un halucinat. Vreau linişte, cât mai multă linişte. Linişte pe care am dorit-o toată viaţa şi pe care foarte puţini oameni au înţeles să mi-o dea…
Rodul acestei perioade este reprezentat de capetele de copii, de florile, nudurile, peisajele care au pus în valoare calitatea sa de colorist şi care l-au consacrat ca unul din mari artişti plastici ai epocii. […]
În această perioadă a iniţiat şi a susţinut timp de trei ani de zile, cu bani proprii, cu cheltuială proprie, un concurs de desene pentru copii, din imaginaţie sau după natură – chiar asta era condiţia obligatorie a concursului – concurs care s-a bucurat de o mare participare printre copiii din toată ţara şi tata primea plicuri cu numeroase desene pe care le premia ulterior. Cu această ocazie, a putut să descopre numeroşi copii talentaţi care ulterior au devenit pictori, de exemplu Ştefan Teodoreanu, Adina Paula Moscu, Didina Căpitănescu – Călugăru.
Un alt aspect al înclinării lui didactice l-a constituit ultima perioadă a vieţii lui, respectiv perioada de profesorat la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, al cărei elev fusese şi al cărei profesor şi ulterior rector a devenit, după moartea lui Ştefan Dumitrescu. Este o perioadă de viaţă care, [chiar] dacă i-a creat şi multe necazuri, i-a dat însă satisfacţia unor elevi cu care se mândrea, cum ar fi Corneliu Baba sau Petre Hârtopeanu. […]
Pe tata nu-l supărau şi nu-l deranjau niciodată copiii. Ţin minte, chiar noi când eram copii, nu numai că nu-l deranjam, dar eram modelele lui permanente şi trebuia să stăm ceasuri întregi să-i pozăm, iar el nu se plictisea niciodată să ne spună în acest timp poveşti, ca să putem sta şi să-i putem poza în linişte. Era un prieten al copiilor, un prieten al oamenilor simpli…
În ceea ce priveşte relaţiile cu restul societăţii, era un om foarte retras. Nu concepea să-şi piardă timpul. Foarte rar, când îşi permitea să-şi consume alte ore din programul lui, o făcea cu plăcere numai cu prietenii artişti, printre care bineînţeles erau cei care făceau parte din <grupul celor patru>: sculptorul [Oscar] Han, pictorul Francisc Şirato şi pictorul Ştefan Dimitrescu, prietenul lui încă din Academie, din tinereţe.
Nu-i plăcea să-şi comenteze sau să i se comenteze operele. Ţin minte că, ori de câte ori era vizitat în atelierul lui, lucrările în curs de executare le ţinea întoarse cu faţa spre perete, spre a nu fi văzute şi comentate. Singurii care aveam privilegiul de a putea vedea înainte de terminare un tablou şi puteam comenta eram noi, cei trei copii ai lui.
Tata era foarte exigent în ceea ce priveşte calitatea muncii lui. Nu odată am fost martorul unor scene care pe noi, copiii, chiar ne speriau, atunci când munca de luni de zile era dată pe foc. Cartoane pictate în decurs de luni de zile, la o analiză mai amanunţită, la un control minuţios [nu-i plăceau]; le ardea pur şi simplu şi o lua de la început! Singurele sugestii pe care le accepta câteodată era, repet, de la noi copiii. De altfel, pictam şi noi la ora aceea, noi copiii, mici fiind, şi mai făceam expoziţii la care tata venea şi ne cerea socoteală de ce am făcut aşa, de ce am făcut aşa… să vadă de ce, dacă ne dăm seama de ce să facem aşa şi nu altfel.”
