Într-unul dintre cele câteva interviuri înregistrate la Radio România, Harry Maiorovici făcea cu ani în urmă o observaţie care astăzi, în vreme de criză a valorilor morale, e mai actuală decât oricând: „Omul bun uită răul care i s-a făcut. Omul rău uită binele care i s-a făcut. Şi pentru că omul bun va presupune despre semenii lui că sunt la fel de buni ca el, iar omul rău va presupune despre semenii lui că sunt la fel de vicleni şi răi ca el, înţelegere între oameni nu va fi. Singura speranţă: ca omul bun să lumineze calea omului rău, să îl întunece [pe acesta].”
Cu siguranţă, Harry Maiorovici făcea parte din categoria oamenilor buni. Mai întâi, pentru că asta se vedea în privirea sa. Apoi, pentru că oamenii răi, oricât de „vicleni” ar fi, nu fac astfel de observaţii. Sufletul compozitorului Maiorovici – târât în timpul războiului prin lagăre de exterminare a evreilor – a rămas totuşi bun. Probabil i-a fost de ajutor luxuriantul său univers imaginar, de artist, pe care îl vom cunoaşte în episoadele care urmează.
Într-o zi de duminică a anului 1932, moroşanul de origine evreiască Harry Maiorovici (1918-2000) a plecat pe jos la Viena, oraşul muzicii. Avea să studieze acolo la Kinder Konservatorium şi peste ani avea să devină un mare compozitor de muzică de film. Întors la Cluj, timp de 62 de ani, până la plecarea sa în călătoria finală, artistul a ilustrat peste 100 de filme şi a scris poeme, devenind un simbol al Clujului.
Copil, la Sighet
„Cam în 1900 eram copil, la Sighet, la şcoala evreiască.
A mers un zvon că legionarii vor să facă nişte atrocităţi la Sighet şi toţi copiii eram foarte speriaţi de ce se va întâmpla. La Sighet erau cei mai mulţi evrei, erau mai mulţi evrei decât creştini şi nu vorbesc de împrejurări; nu ştiu să vă spun exact, 28000 erau sau aşa ceva. […] Când s-a aflat acest eveniment, doctor Abriş, şeful comunităţii, adică al Partidului Evreiesc, aşa era el atunci, un mare jurist, plus şi Iusupovici care era preşedintele Comunităţii Evreieşti au început să sesizeze Bucureştiul, pe Ilie Lazăr care era deputat de Sighet. Şi atunci Ilie Lazăr imediat a venit la Sighet. Şi a urcat la balconul <Coroanei>, atunci [aşa] se numea hotelul şi de-acolo a vorbit. […] Şi ce s-a întâmplat?! Ţăranii erau ţărănişti, Sighetul era un oraş de ţărănişti şi tata era ţărănist. Şi au coborât toţi de acolo şi tot drumul spre Vad, în partea cealaltă, la Prefectură, era plin de ţărani. Veneau pe jos cu securi, cu ce se putea. Şi striga Ilie Lazăr: <Mă, fraţilor! Cine sunt evreii?> <Fraţii noştri!>, au strigat. <Evreii sunt fraţii noştri! Îi lăsăm pe mâna proştilor?!> striga Ilie Lazăr cu vocea lui fantastică de bas. <Nu-i lăsăm!…> În momentul acela s-a oprit toată mişcarea antisemită, adică tot ce au vrut să facă, pogrom. Acest pogrom, îţi dai seama ce era: să spargă uşile de la biserică, ştii… A fost oprit totul! […]
Eu am crescut într-un cătun. Cătunul se numeşte Câmpul Negru din [Dealul] Solovan. Şi stăteam într-o casă de lemn – nu mai există nicio urmă. […] Nu am avut nimic, nu pământ, că acolo nu prea era pământ fertil, era pomicultură, erau boi. Am făcut o glumă într-o zi: că [de ce] nu este lapte în ţara românească, am spus <pentru că sunt mai mulţi boi decât vaci>… Dar noi am avut lapte. Eu, spre exemplu, coboram ca copil cu lapte de cuşer în oraş. Şi eu nu înţelegeam de ce trebuie să-l duc în oraş, până în oraş, jos, când laptele poate să fie vândut în colţ. Şi atunci tata a explicat: <Pentru că acesta este cuşer, înseamnă curat>. […] Şi, ciudat este cum se repetă istoria! Când am ajuns la Viena, pe jos, în oraşul Viena şi când am ajuns la Conservator, până să ajung acolo, am cărat lapte de la o lăptărie, cuşer, şi-am primit în fiecare zi o pâine şi o bucată de unt şi un kilogram de lapte răsplată şi un şiling. Şi cu acest şiling am putut să dorm undeva până mi s-a dat să dorm de la comunitatea evreiască, locurile unde au dormit oamenii săraci, şi mâncare… mâncare excepţională! Puteai să mănânci cât vrei, nu ştiu ce, la săraci, mâncare pentru săraci.”
„Se dă Ardealul!”
„Unde eraţi dumneavoastră la 30 august 1940 când s-a anunţat că Transilvania a fost alipită Ungariei? Şi cum aţi primit vestea?
La Cluj… Foarte mulţi au fugit în partea asta a României. […] Ştiu că în momentul acela am fost într-o societate… nişte medici erau şi prieteni erau şi era şi un foarte mare regizor pe care-l chema Rapaport. […] Noi am spus: <Asta trebuie să fie o glumă cinică, adică o glumă fascistă, că nu există să se întâmple aşa ceva!> Toţi eram…
De unde aţi aflat vestea?
De la radio. Şi atuncea am spus: <Nu există aşa ceva! Nu se poate… Cum să se dea Ardealul?!> Şi-atuncea, când am aflat, a doua zi… […] Unii au spus: <Domnule, asta va fi o dramă foarte mare!> Eram cu români, în general. Mai era un evreu şi acest evreu […] a spus că <încep zile foarte grele pentru noi, da’ nu numai pentru noi, românii…> [a zis el], pentru că el a fost român de origine evreiască. […] Alţii au spus: <Trebuie să încercăm să fugim foarte repede de aicea în partea cealaltă a Ardealului, adică în România. Asta-i singura salvare!> Şi asta se discuta. Şi eu, ca ţăran din Maramureş, am spus: <Eu mă duc în Munţii Maramureşului, acolo nimeni nu va intra!>
Şi când m-am întors acasă din Viena, în ’38, atuncea am spus la părinţii mei şi-am spus lui tata: <Uite ce se întâmplă, să ştii că e nenorocire, trebuie să fugim!> <Ce vorbeşti?! Vine… ce să vină…?! Ce caută aicea nemţii în munţii noştri?>, adică… naivitatea asta. Şi eu care atuncea duceam lapte, ştii, în oraş, când am coborât pe cărarea aceea în jos – scrâşnea sub picioarele mele zăpada aia îngheţată – şi-n dreapta lup şi-n stânga lup. Aceşti lupi nu erau… nu făceau nimica, nu erau periculoşi ca lupii, astăzi, cu două picioare…”
„Mă duce în lagăr, cu frică şi cu groază”
„În ’42 am fost deportat, adică, de fapt, în ’42 în ianuarie, dacă ţin minte. Atuncea mi s-a întâmplat următorul lucru… Am stat într-o casă necăjită, o cameră care era în casa unui medic, doctor de nas-gât-urechi, medic înstărit, mă rog. Şi el mi-a dat această cămăruţă mică… dacă eu eram mai înalt – am eu 1 metru şi 60 [de centimetri], nu ştiu cât – dacă eram de doi metri nu mai puteam dormi în camera asta, pentru că picioarele ajungeau afară, până la… aşa de mică era camera! Dar era cameră, aveam acoperiş, nu?!
Şi într-o duminică dimineaţă… [fusesem] seara la Taban, Alexandru Taban care era prim dirijor la Opera de Stat din Cluj, care era şi medic, aşa. Şi venind acasă spre dimineaţă, mă culc acolo, în cameră. Deodată, cineva bate la uşă, era 7 şi jumătate dimineaţă. Cine bate la un amărât de mine la camera asta urâtă?! Şi deschid uşa, era un jandarm cu câţiva civili. Şi-ncepe: <Maiorovici!> <Da>.[…] <Ai pled? Ai bocanci?> Zic: <N-am bocanci, dar am pled>. <No, ia pledul şi hai cu noi!> şi m-au adus la Poliţie, m-au băgat într-o carceră. Şi acolo s-a întâmplat un lucru foarte ciudat: a intrat după un timp un civil şi mă întreabă: <De ce eşti aicea?> Zic: <Nu ştiu>. <Nu ştii? Ai să ştii!>, pe limba maghiară. Şi mi-a dat două-n cap şi o palmă, aşa. După aceea a ieşit şi a trântit uşa. Asta a fost!
Şi luni dimineaţă m-au chemat sus, la comandantul Poliţiei maghiare din Cluj. Ce era ciudat?! Comandantul Poliţiei din Cluj era [fratele uneia], prima balerină a Operei de Stat de atunci, sub unguri. Mama ei – am cunoscut-o – era ceva amestec şi de român, deci nu numai unguroaică era. Şi vorbea şi româneşte şi [era] femeie foarte de treabă şi mă cunoştea şi foarte bine şi ţinea la mine. Ăsta, şeful, era fratele ei! Şi el ştia de mine cine sunt – nu eram cunoscut ca azi, mă rog.
Şi îmi spune mie – eu nu-l cunoşteam -: <Ocupă loc…> Eu nu m-am aşezat. Pentru că, ştii cum era, [era] groaza în mine. […] Şi zice: <Vă cunosc, ştiu că sunteţi compozitor>. Zic: <De unde mă cunoaşteţi?> <Păi eu sunt fratele lui…> Zic: <Daaa? Fantastic! Şi cum am ajuns aicea? Ce vor de la mine?!> Zice: <Uite, eu îţi spun: sunt porniţi contra dumneatale, că dumneata prea faci zel de limba română şi vorbeşti tare pe stradă româneşte. Şi dumneata ştii şi limba maghiară… > Zic: <Eu ştiu şi limba maghiară şi limba idiş şi limba germană ştiu. Cu ungurii vorbesc ungureşte, cu românii vorbesc româneşte…> <Da, uite, au pus ochii pe dumneata, din păcate. Uite ce este, îmi pare foarte rău… de-aicea n-o să mai ai ocazia să mai vorbeşti pe stradă… O să ajungi de aici acasă cu cineva şi o să-ţi ţină lucruşoarele de care o să ai nevoie să le iei şi de aici pleci direct în lagărul din Baia Mare… Altceva nu pot să-ţi fac şi să-ţi dea Dumnezeu noroc şi sănătate, îţi doresc din toată inima. Mie îmi pare foarte rău că nu te pot ajuta altfel, asta pot să fac!> Zic: <Asta se face oricum…>
Mă duce în lagăr, cu frică şi cu groază. Şi, dragă, surpriză: comandantul lagărului [din Baia Mare] era colonelul Emil Leviţchi. Acest Leviţchi era antifascist, spre marea mea surpriză. Şi un om de o corectitudine rară! Şi chiar atuncea, când am sosit eu în lagăr şi cu alţii, a dat drumul la… nu ştiu, vreo câteva mii de români, ţărani, ca să meargă acasă, să-şi pregătească pământul, să-l lucreze. Asta s-a întâmplat atuncea… Şi acest Emil Leviţchi a fost de o corectitudine şi cu evreii cum s-a comportat, n-am cuvinte să-ţi spun! Că eu am crezut că aşa ceva nu există. Şi ce s-a întâmplat, a păţit-o: după aceea fasciştii, nu l-au lăsat mult timp să fie comandant, l-au băgat să lucreze la cărbuni, l-au pus la muncă [forţată]… […]
În ’44 au fost deportările, pe urmă. Şi până când au început deportările, eu în ’42 am stat în lagăr… ’42-’43-’44. ’44 m-am întors acasă pentru două zile şi m-au băgat şi pe mine în ghetoul din Sighet.
Aţi revenit pentru două zile în Maramureş, v-aţi dus la Sighet cu ideea că acolo sunteţi ferit…
Ideea era că poate o să fug cu ocazia asta, cu aranjamente, să… şi acolo să poţi fugi.
Cum adică <cu aranjamente>?
Adică, mi s-a dat drumul că, fiind bolnav, nu ştiu ce, pentru o zi. Asta era o tactică, numai pentru o zi să mergi până acasă. Şi-atuncea nu ştiam ce se pregăteşte, adică drama care se pregăteşte, că au început să bage oamenii în ghetou. Şi atuncea s-a întâmplat un lucru, [că] şi pe mine m-au prins, m-au băgat şi pe mine şi-atuncea m-au dus… m-au deportat cu ceilalţi. În Germania am fost dus, adică am fost dus aşa: Oberlanzendorf, Oberlanzenberg, aşa… şi de acolo la Viena. La Viena am intrat în lagărul din Meidling şi am fost în lagărul din Meidling până la eliberare.”
[Interviu de Virginia Călin,1997]
