Compozitorul Harry Maiorovici a fost printre cei 12 000 de evrei care, în aprilie 1944, erau înghesuiţi în ghetoul de la Sighetu Marmaţiei, câte 15-24 în fiecare cameră, pentru a fi deportaţi. A fost unul dintre cei 12 849 de evrei care, la sfârşitul lui mai, părăseau Sighetul către lagărele de muncă sau de exterminare hitleriste… Avea să fie eliberat în 1945 din lagărul din Meidling, un district al Vienei, unde a stat în cea mai mare perioadă a deportării sale. Experienţa aceasta zguduitoare avea să îl marcheze pe viaţă. Într-un interviu din 1997, acordat pentru Arhiva de istorie orală, compozitorul Harry Maiorovici a povestit-o, secvenţial, ca pe un film. De altfel, în acel an chiar lucra la un film despre Holocaust, în care lumea anilor ’40 ai secolului trecut seamănă, în viziunea sa, într-un fel, cu cea de astăzi.
Creaţiile lui Dumnezeu: Pământul şi Omul
„Aşa s-a întâmplat istoria, ca şi în textul filmului la care eu lucrez acuma, despre Holocaust.
Sus, în cer, Dumnezeu, Diavolul şi Sfântul Petru. Zice Dumnezeu lui Sfântul Petru, după un infernal zgomot ce se aude… nu este o bombă sau un zgomot [puternic], ci e un zgomot cu plânsete de oameni – formidabil cum am reuşit, deci eu am făcut deja o parte de muzică, scenariul este gata – şi se deschide Pământul şi vântul aruncă cange, fel de fel de impurităţi, bacili, fel de fel de astea… Şi aruncă Pământul şi toate acestea intră în casele oamenilor, în frigidere se bagă, în pantofi, în mâncare. La masă, stau copiii şi mănâncă, [dar] nu ştiu ce mănâncă. Şi un om înalt-înalt tot mănâncă şi [la un moment dat] începe şi se clatină şi se agaţă în ceva. Acest ceva nu există… Şi merge la un perete – peretele nu există! Şi odată cade şi apoi cade peste el tot, toată casa. Şi Dumnezeu spune lui Sfântul Petru: <Ce-a fost asta?> Zice: <Stăpâne, asta este lupta între prima ta creaţie [Pământul], faţă de a doua creaţie>. <De ce oare?!…> Zice [Sfântul Petru]: <Pentru că a doua creaţie e Omul. Vrea să distrugă prima creaţie şi nu-i mult [până reuşeşte], aproape-i şi distrusă!> Zice Dumnezeu: <Mie mi se pare că aicea şi-a băgat Diavolul coada, în treaba asta. Ia cheamă-l sus!>
Şi se duce [Sfântul Petru], vine înapoi <Diavolul vine imediat, a plecat după smoală>. <Cum, după smoală?!> <Da, că a doua ta creaţie [Omul] construieşte drumuri şi nu-i smoală [destulă]>. Şi apare cu două căldări de smoală, Diavolul. Zice: <M-ai chemat, Stăpâne?> <Da. Unde umbli?> <Am fost după smoală, […] pentru că a doua ta creaţie fac drumuri de smoală>. <De ce fac drumuri? Cum fac drumuri? La ce le trebuie drumuri?> <Nu ştiu, dar fac drumuri. Iar păcătoşii mei stau în cazan şi aşteaptă şi n-am cu ce să-i ard, n-am smoală! Şi bine că m-ai chemat să mă întrebi. Să ştii, cazanul nu mai e bun, trebuie un cazan foarte mare, mai multe cazane! Că din zi în zi creşte numărul de păcătoşi, numărul păcătoşilor este în creştere! Eu ce pot să fac?!> Zice [Dumnezeu]: <Bine, lasă asta. Dar foarte bine că fac drumuri, pentru că dacă n-au drumuri, vor ajunge la tine in Iad, oamenii>.
Şi la un moment dat zice Diavolul: <Îmi dai voie să te întreb ceva?> <Da>. <De ce l-ai dat afară pe Adam din Rai?> Zice [Dumnezeu]: <L-am dat afară pentru că a gustat din Pomul Înţelepciunii>. <Şi ce dacă?> <În momentul când a gustat din Pomul Înţelepciunii a descoperit că e gol. Şi mie îmi place aşa cum l-am creat! Nu să-şi pună fel de fel de ţoale>. <Dar şi Tu ai spus, să fii acoperit, nu îmbrăcat, este altceva! Şi asta este ceea ce el a descoperit, că e gol şi a început să-şi ascundă corpul şi omul dacă-şi ascunde corpul îşi ascunde gândul şi devine foarte periculos! Dacă l-ai dat afară din Rai, l-ai dat pe mâna mea. Ştii, oare, când tu l-ai făcut pe a doua ta creaţie, pe Om, în unii dintre ei m-am strecurat şi eu?! Şi aceşti unii dintre ei bântuie în luptă?! Pentru că tu l-ai făcut pe om să fie ca un înger, nu?! Dar am intrat eu în aceşti… şi e luptă între îngeri şi mine. Şi tot eu câştig. Nu vezi că istoria omenirii e istoria războaielor şi nu a păcii, n-ai văzut?!>…”
Istoria, ca un film… Eliberarea
„Noi suntem în curtea lagărului. Un şchiop, frizer, care era în curtea lagărului, avea el megalomanie, că el e şeful lagărului. Şi ne aduna pe toţi în curte…
Pe toţi, câţi? Cam câţi eraţi?
Poate 100, 1 000, nu ştiu să-ţi spun acuma exact… Mai erau şi alte lagăre mai jos; mai sus de noi, 600 de metri sau 1 kilometru era un lagăr cu italieni… Formidabil de interesant ce o să-ţi povestesc eu acuma!
Şi, dragă, în momentul acela zice: <Meine Juden!… Evreii mei!>, şeful lagărului. Zice: <N-o să vă lăsăm să cădeţi în mâinile acestei hoarde de ruşi care o să vă ucidă! Nu vă lăsăm!> Şi acest frizer, dement, normal, că era Lagerführer, îţi dai seama, zicea: <Că n-aţi ajuns să mâncaţi de trei zile pentru că bandiţii ăştia, americanii, au bombardat> – şi asta era o minciună! – <au bombardat şi-atuncea nu putem să ajungem [să ne aprovizionăm]. Dar se va rezolva!>…
Ştii ce s-a întâmplat, de fapt?! Ruşii au înconjurat toată partea unde se intra şi zona lagărului şi ăştia nu mai puteau să facă nimic, SS-iştii… Evreii strigau la poarta mare. Eu, cam slăbit, stăteam colo jos, în curte, şi priveam. […] Lângă mine era unul din colegii lagărului, unul foarte inteligent, vorbea vreo nouă limbi şi-mi spune mie: <Ce-o fi acolo?>… Toţi strigă: <Suntem liberi!> şi noi nu ştim ce este… Şi mă uit, poate se dă ceva pâine şi dacă mă duc acolo îmi dă unul în cap. Şi atunci am urcat sus, la etaj. Peste etaj era deja [gaură], se vedea… pentru că un suflu de bombă a dărâmat acoperişul, noi vedeam, aşa, tot drumul. […]
Vedem mulţi ruşi, nemţi, pe drum, aşa… o motocicletă, pe un stâlp, sus, cu doi morţi nemţi, pe motocicletă. Şi din dreapta noastră vine un rus, unul beat mort! Da’ nu ştiam că-i rus. Avea o haină maghiară şi pantaloni italieni şi-avea doar atât, automatul. […] Şi se juca cu o cutie de conserve pe care o azvârlea ca un cap mort şi mergea şi se juca cu cutia. După aceea, pe partea cealaltă a drumului – era mai încolo drumul – şi într-un geam de vizavi erau nişte bătrâne care fac semne cu batista albă, că vor pace, că-i pace!
Zic eu lui Rosenzweig […]: <Ce este asta? Ce-i asta?… Ăsta cine e?> Zice: <Tu nu vezi?! Suntem liberi, idiotule! Nu vezi şapca rusească? Nu vezi steaua roşie?!> Zic: <Daaa, suntem liberi!>… Şi la poartă stăteau [evrei] din lagăr, strigau că sunt liberi şi n-aveau îndrăzneală să iasă afară! Nu mai era pază, deci totul… câinii nu mai erau, SS-iştii au fugit, tot şi nimeni n-are îndrăzneală să iasă afară! Îţi dai seama ce situaţie psihică s-a întâmplat acolo?…
Şi după aceea, [a fost] următoarea scenă: pe partea cealaltă – era mai liber – vedem că vine o căruţă cu patru cai. În spatele căruţei un tânăr, 17-18 ani avea sau mai mic puţin, trăgea pe spate un fier mare, rotund, aşa-l ducea. Aşa, şi în faţă doi ofiţeri ruşi – eu nu cunoşteam ce rang au – cu aur aici, nu ştiu ce, studiau o hartă. În spatele lor, un rus cânta la armonică şi o femeie, tot îmbrăcată în haine de soldat, îl lua de gât şi-l săruta tot timpul. Şi în spatele celor doi, iarăşi doi ofiţeri care discutau între ei. Şi în spate, la căruţă, acest tânăr [trăgea] fierul ăsta. Zic: <Ce este asta?> Zice: <Ăsta este un aruncător de mine şi este uşor, pentru că este din aluminiu> – el, mare strateg, Rosenzweig, ştii… Şi aşa mergeau.
Zic: <Doamne, suntem liberi!>… Atuncea coborâm jos şi ieşim afară. <Da’>, zic, <ce armată-i asta?! Aşa armată mare? Este o ruşine!… Nişte căruţe nenorocite!> Şi-n momentul acela vedem partea dinspre Schönbrunn plină, dragă, cu avioane! Acoperiş cu avioane! Şi jos, pe marea stradă lată, tancuri. Şi ieşim afară, noi, ştii, la marginea străzii. Şi eu mă duc la uşă să văd… […] Şi-n momentul acela se întâmplă următorul lucru: vine un tip înalt, foarte frumos şi se uită spre noi. Şi noi aveam stea galbenă, ştii, pe noi, zice [în idiş]: <Voi sunteţi evrei?> Zic: <Yo!>, eu ştiam idiş… <Hă-hă!… Mergeţi acasă şi începeţi o viaţă nouă!>, zice el. <Mergeţi înapoi în lagăr, că vin avioane cu Crucea Roşie, or să vă ducă acasă>. N-a venit niciun [avion]… s-au grăbit avioanele! Şi atuncea mă târăsc aşa, spre lagăr, înapoi, acasă, ce mi se întâmplă?!
Spre lagăr, <înapoi, acasă>?
Acasă, la lagăr… acasă, adică, da… Fii atentă: vizavi de lagăr stăteau o doamnă şi un domn, la o vârstă aşa, mijlocie. [Zic ei]: <Uite, ăsta este tot din lagăr, de vizavi> – ei nu ştiau că eu ştiu bine germană… Zic: <Încearcă să-l chemi înăuntru, îi dăm poate ceva, o cafea, ceva să mănânce>. Şi eu mă opresc şi mă uit spre ei. Zic ei: <Pofteşte înăuntru>.
Şi viu înăuntru, intru înăuntru şi încep [să-mi spună] aşa: <Noi n-am fost nazişti, eu lucrez la Căile Ferate şi, din păcate, avem un fiu care a murit pe front> – îmi arată o fotografie… <Vă rog să beţi cafea cu lapte şi ce putem să vă dăm să mâncaţi, ceva>. Zic: <Îmi pare bine că vă aud, că vorbiţi şi că aud, că eu azi noapte am avut [un vis]că n-o să mai aud niciodată nimic, că nu voi fi eliberat niciodată>. Zice: <Ce va fi?!… Noi n-am fost nazişti, ce vor face [cu noi]?>. Zic: <Sunteţi inginer, aţi lucrat la CF, nu veţi păţi nimica, numai cei care au fost hitlerişti şi aşa ceva…>, eu, cum să spun, convins că va fi o lume nouă. Zic: <Nu veţi păţi niciun rău, numai cei care au fost nazişti, ăştia…> Zice: <Vai, ce bine că ne-aţi liniştit! Nouă ne e foarte mare frică de ruşi!>, nu ştiu ce… <Nu există!… Ei aduc pace, aduc prietenie>. Eu, un om sincer, care [spuneam ce] mi-a rămas din ce-am citit, ştii?!
Intră o fată de o rară frumuseţe, dacă avea 16-17 ani. O frumuseţe vieneză, ştii, blondă… [El zice]: <Asta este fiica noastră… Uite cine este aicea, de vizavi, din lagărul de vizavi>. Zice, drăguţă ea, săraca: <Ne bucurăm foarte mult că sunteţi aicea! Am suferit cu dumneavoastră, ştiam ce se întâmplă acolo>. Şi am spus: <Bine că ne-a ajutat Dumnezeu, că suntem liberi! Acuma vrem să pornim şi noi acasă>. Şi îmi spune: <Domnule, să poftiţi la noi, dacă vreţi să dormiţi aicea…> Zic: <Nu, eu nu sunt curat>. Ştiau ei, adică, ce eram…
Şi când pornesc mai departe… imediat, după casă, era o curte mare. Şi-n această curte mare era plin de maşini, lăsate de nemţi acolo. Eu cunoşteam maşina, ştiam să umblu, la Viena m-am învăţat să conduc maşina. Şi mă duc acolo şi [era] un DKW cu trei roţi, adică un fel de camionetă, ştii, mică, cu trei roţi, o roată în faţă şi-n spate două roţi. Şi deschid uşa maşinii şi în maşină este cheia! […] Zic: <Doamnă, cu asta maşină merg eu acasă!>
Şi mă întorc în lagăr. Nimeni n-a mai dormit în noaptea aceea. Spre dimineaţă, mă duc repede înapoi şi scot maşina şi ies cu ea şi vin în faţa lagărului. Şi spun: <Copii, eu sunt cu o maşină, un DKW. Cine vrea să vină cu mine? Eu n-aştept să se întoarcă nemţii înapoi, eu pornesc!…> <În regulă! – unul înalt, era şi el şofer foarte bun, da’ înalt tare, nu ca mine, slăbănog… Zice: <Foarte bine! Eu conduc maşina…> Zic: <Eu am o condiţie: să stau în faţă, sub acoperişul ăsta…> Zice: <Nu, maşina e a ta! Tu ai adus-o, e a ta; eu doar te conduc, mergem şi noi acasă, aşa, şi maşina rămâne a ta şi te duci cu ea acasă la tine, la Sighet, în Maramureş…>”
[Interviu de Virginia Călin, 1997]
