Atunci când s-au căsătorit, în 1907, preotul cărturar Sebastian Stanca şi Maria Muntean au unit două vechi familii de intelectuali ardeleni. El, fiu de protopop, iar ea, o tânără cu legături în cercurile literare, ca nepoată a criticului Titu Maiorescu şi ca fiică spirituală a lui Octavian Goga. Familia Stanca a trăit la început la Vulcan, apoi din 1911 la Sebeş, iar din 1922 la Cluj. Au avut mai mulţi copii, fiecare dintre ei devenind un reprezentant remarcabil al domeniului în care a lucrat.
Horia (1909-2002), al doilea născut, avea să devină avocat, traducător, memorialist şi cronicar dramatic. Facultatea de Drept a făcut-o la Cluj, dar primii ani de studii – perioada formării sale – fuseseră la Sebeş. În interviul pe care Horia Stanca l-a acordat la Radio România realizatorului Mariana Petre în anul 2000, povestea experienṭei sale de viaţă arată cât de mult datorează acest scriitor educaţiei pe care a primit-o în familie şi la gimnaziul în limba germană de la Sebeş.
„Ne tragem din Sebeş”
„Bunicul meu, Avram Stanca, e din Sebeş şi s-a căsătorit cu Ioana Chirca, ea din Uliţa Grecilor –în Sebeş era aşa, o uliţă unde erau macedoneni, veniţi din Macedonia, care erau consideraţi greci – Uliţa Grecilor. S-a căsătorit cu Ioana Chirca şi s-au stabilit ca învăţători la Petroşeni – nu la Petroşani, la Petroşeni! Şi au avut acolo trei copii: pe tatăl meu, pe unchiul Costi, profesor universitar, medic şi unchiul Domi care a fost directorul Spitalului de femei din Cluj. Şi de acolo, pe urmă, s-a înfiripat toată familia noastră. Tatăl meu şi-a luat nevastă pe mama, de la Ocna Sibiului, din alt oraş minier şi s-au stabilit împreună. Pe urmă, după ce ne-am născut noi, fratele meu Octavian înaintea mea cu un an, şi cu mine, Horia, s-au stabilit la Sebeş. Tavi, frate-meu, în [e născut în 1908] şi Doina în 1913 şi Radu în 1920, cel mai mic dintre noi. Radu a venit pe lume ca o ofrandă a Unirii. Tata a fost un mare luptător pentru Unire, a făcut pentru asta şi puşcărie la unguri şi s-a bucurat enorm de această Unire la 1918! […]
Am trăit o viaţă rustică, pentru că toate rudele noastre erau ţărani, toate rudele noastre erau cultivatori de vite şi aveau pământ […] Noi ne-am stabilit în Sebeş în 1911, veniţi de la Vulcan. Mama era nemulţumită, că n-avea la Vulcan decât o singură cameră în care să ne crească şi dintr-o dată a căpătat o casă la Sebeş foarte încăpătoare, de patru camere, pe strada Siculorum 54, cum îi spunea atunci, strada Secuilor şi unde tatăl meu şi-a putut aduna toate pietrele, toate… că tata era muzeograf, îi plăcea să strângă tot felul de lucruri, inclusiv coperţi de cutii de chibrituri, tot felul de fleacuri din astea.
Atmosfera era… o atmosferă extrem de simpatică. Bineînţeles, nemţii erau foare reticenţi faţă de români, în sensul că toţi vorbeau româneşte. […] Toţi erau în relaţii de amiciţie, de prietenie, de colaborare, dar, cum să spun… [exista] reticenţa asta a nemţilor dată de nivelul lor intelectual mult superior. Aveau fanfara lor care cânta în fiecare duminică în parc, şcoala lor care era o şcoală exclusivistă.”
Prin şcoli
„Niciodată noi n-am ştiut să folosim afirmativul <da>, noi foloseam <ie>. <Ai fost la şcoală?> <Ie>. <Ai făcut cutare?> <Ie>. De la <est> în latineşte… Când au venit românii, ofiţerii români, mama a fost extrem de încântată că, bineînţeles, ăilalţi s-au purtat mizerabil cu ea, ungurii în special şi când au venit ofiţerii români ea s-a bucurat teribil de mult. Şi ăia, ofiţerii români, spuneau <da, da, da> şi ne-am obişnuit şi noi cu <da>. […] Noi am învăţat limba latină din clasa I [la Sebeş], pentru că la saşi, spre cinstea lor şi spre ruşinea noastră, din clasa I de liceu se învăţa limba latină. Şi profesorii care erau de limba latină, cum era profesorul Irtu de la Sebeş, erau colosal de pretenţioşi. Să ştii latineşte – nu îi interesa restul ce ştii – dar latineşte să fii la current! Ei făceau mai multă limbă latină decât făceam noi în [şcoala de] limba română. […]
Pe Bogdan Duică l-am avut [la bacalaureat, la Cluj], profesorul universitar. Pe mine m-a-ntrebat, zice: <Care e autorul dumneavoastră preferat?> Şi eu, aşa, ca să mă aflu în treabă, am zis: <Nicolae Bălcescu>, că toţi ceilalţi vorbeau despre Eminescu, de nu ştiu cine… <Aaa…>, zice, <Nicolae Bălcescu! Ce-a scris el?> Şi i-am spus o singură carte, Românii supt Mihai Voievod Viteazul. <Şi cum începe cartea?> <Din Sfânta Carte…>, nu ştiu ce. Zice: <A, mulţumesc. Ei, dar acum să te întreb ceva care nu e pe placul dumitale.> Şi m-a întrebat la bacalaureat ce impresie a făcut în lumea intelectuală apariţia poeziilor populare ale lui Alecsandri. Era o întrebare de fond şi era foarte frumoasă. Şi i-am făcut o plăcere teribilă, că eu [altfel] cădeam la bacalaureat, pentru că la fizico-chimice […] nu eram cel mai deştept, deşi l-am avut profesor pe fratele poetului Bacovia. A fost profesorul nostru de fizică, de fizică-chimie… […] Am descoperit că e frate cu Bacovia după ce am terminat liceul şi după ce nu l-am mai putut vedea nicicum, că plecase din Cluj. Atunci am aflat că era frate cu Bacovia, că fiind la clasă nu ne-a spus niciodată nimeni asta, cu toate că eram foarte bine orientaţi în literatură.”
O execuţie silită
„De când am terminat universitatea, mi-am făcut şi eu serviciul militar şi după ce am terminat serviciul militar, m-am înscris la doctorat şi mi-am luat doctoratul în drept. Am făcut o lucrare la Dreptul bisericesc – atunci era încă în vogă – şi am luat doctoratul în 15 iunie ’35. După aceea, m-am angajat avocat stagiar la Meteş, Meteş era preşedintele Baroului de avocaţi de la Cluj. […] M-a trimis, toamna, la o execuţie silită la un nenorocit [amărât] de ţăran de pe strada Feleacului, în Cluj, care datora 5000 de lei unui evreu care avea o sticlărie în Cluj. N-aveai ce să execuţi acolo! M-am dus cu un aprod de la Judecătorie, l-am provocat pe ăla pentru plata respectivă, să-l executăm. Ce să-l execuţi, că omul n-avea decât o nevastă cu un copil în braţe, o masă şi un scaun şi un pat. Aveau un porc. Bineînţeles, am pus imediat poprire pe porcul ăla, să nu-l mai vândă, nu ştiu ce, să-l ţină acolo şi am venit înapoi după asta. Am fost atât de dezamăgit încât i-am spus profesorului să nu mă mai trimită la astfel de execuţii. <Păi>, zice, <dacă să nu te trimit la execuţii, atunci caută-ţi de lucru…>
Era un ziar, Naţiunea Română, fusese înainte ziarul Naţiunea, la care Bogdan Duică conducea partea literară. Şi lui Bogdan Duică, pentru că s-a purtat aşa drăguţ cu mine la bacalaureat, aşa de frumos, i-am dus o recenzie despre Venea o moară pe Siret a lui Sadoveanu – eu îl citeam pe Sadoveanu cu mare plăcere. I-a plăcut şi lui. A şters pe-acolo nu ştiu ce, exagerările mele şi am rămas pe urmă mai departe în legătură cu Bogdan Duică. […] Şi atunci m-a angajat pe mine acolo, m-a angajat ca redactor pentru partea literară. Bineînţeles, anii, câţi i-am petrecut acolo, am căutat să atrag în ziar pe toti colegii mei care dovedeau că au talent la scris.”
Legile româneşti
„Eu, când am venit la Bucureşti, bineînţeles, neavând nici o ocupaţie şi mai cu seamă cu o Facultate de Drept pe care am făcut-o la Cluj, [nu prea aveam ce face]… Trebuie să specific că noi am făcut o facultate încă neadaptată la legile româneşti, noi învăţam Dreptul Civil austriac după care funcţionam în Ardeal, care era cu novellele de la 1913, 1912: novella succesiunilor… problema proprietăţii, nu ştiu ce. În Vechiul Regat funcţionau după legea de la 1865, erau foarte învechite, nu mai puteam să facem… n-aveam nici instituţia de bază, care erau cărţile funciare după care se luptă acum toată lumea să le reconstituie.
Mi-aduc aminte că, la 1918, la Unire, s-a pus problema să se introducă… în locul cadastrului din Vechiul Regat, să se introducă cărţile funciare. Unul, Bontescu, care era atunci ministru al Justiţiei sau ceva la Ministerul de Justiţie, a spus că trebuie să se cheltuiască de şase ori bugetul statului pentru ca să se introducă în Vechiul Regat cărţile funciare din Ardeal! Iată că acum, când se restituie proprietăţile, problemele nu sunt în Ardeal, problemele sunt aici, cu cadastrul care e nesigur. Acolo sunt cărţile funciare, se ştie precis ce a avut fiecare om…
Şi atunci, neputând practica dreptul pe care l-am învăţat la Cluj – aveam şi Dreptul Comercial care era însă maghiar – am trecut mai departe la ziaristică şi m-am angajat la ziar. Eram totuşi la Comerţul zahărului, eram luat ca jurist acolo, nu ştiu ce, la birou… Însă m-am angajat atunci şi la [revista] Sfarmă-Piatră. Pe urmă am scris în fiecare zi, vreme de două luni de zile, am scris articole. După care, am plătit pe urmă, pentru că pe urmă m-au arestat şi mi-au dat trei ani de zile <recompensă> pentru articolele pe care le-am publicat la Sfarmă-Piatră.
În 1952 v-au pedepsit pentru ceea ce aţi scris în ’41…
Aşa, m-au luat cu mare întârziere, pentru că între timp am funcţionat aici, în Bucureşti, la diverse instituţii şi ca jurist şi în serviciu, de pildă la Direcţia livrărilor am funcţionat ca interpret şi, în sfârşit, făceam acolo tot felul de treburi…
Aţi fost condamnat pentru <crime contra păcii>…
Mi-am pledat [singur] cauza în faţa instanţei. Ştiu că a fost şi impresionat preşedintele instanţei. <Ne pare rău>, zice, <dar asta este situaţia, trebuie să vă pedepsim.> Mi-a dat trei ani de zile. Şi imediat după aceea, bineînţeles – eram la Jilava – de la Jilava m-au dus pe urmă la Canal. […] E aşa de complicată toată viaţa mea şi sunt atât de multe lucruri care au intervenit aşa, pe luni, pe săptămâni, neaşteptate!
Spuneţi-mi despre conferinţele de la Jilava…
La Jilava în fiecare sâmbătă mi s-a rezervat libertatea să vorbesc, să fac conferinţe. Popescu, care era şeful, ca să zic aşa, dormitorului – că acolo era dormitor, dormitorul nr. 14 de la Jilava – ăla mi-a dispus mie ca în fiecare sâmbătă la ora 7 seara să vorbesc. Am ţinut o serie întreagă de conferinţe despre literatură. Ştiam o mulţime de poezii pe dinafară, i-am învăţat pe băieţii de acolo o serie întreagă de poezii şi am vorbit cum s-a putut, pentru că, fireşte, neavând niciun fel de informaţie, neavând nicio hârtie în faţă, nicio carte, vorbeai în aer. Dar, în orice caz, pentru că aveam o memorie foarte prodigioasă, m-am folosit de ea şi le-am povestit tot felul de lucruri, mai cu seamă… ceea ce ştiau cei mai puţini era partea de contribuţie pe care am primit-o de la şcoala germană, pentru că acolo am învăţat lucrurile teoretice şi le-am învăţat foarte bine, […] că nemţii, cum sunt totdeauna organizaţi bine, ei au toate lucrurile bine compartimentate.”
[Interviu de Mariana Petre, 2000]
