Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Cluj (l932), Horia Stanca era avocat în barou, dar şi un pasionat gazetar. Cât a stat în Cluj, până la cedarea Transilvaniei în 1940, a colaborat la Tribuna şi Naţiunea Română. În anii ’70 avea să continue această îndeletnicire la Bucureşti, scriind cronici teatrale la revistele Symposion, Gând Românesc şi Viaţa Românească. Era pe atunci traducător la Cooperativa „Dactilografia” sau şef de secţie la Biblioteca Centrală Universitară. De altfel, Horia Stanca a fost interesat de foarte multe activităţi culturale – a cântat la pian, a făcut figuraţie la teatru, a scris monografii – dar în vremea comunismului nu s-a putut manifesta pe măsura dorinţelor sale, mai ales că fusese deţinut politic. A avut însă norocul de a avea mereu alături o femeie care să-l susţină în tot ceea ce făcea. Cel puţin, aşa mărturiseşte în interviul acordat realizatorului Radio România Mariana Petre, cu mulţi ani în urmă.
Mama
„Pe mama am iubit-o în mod cu totul special. Mama era o femeie extraordinar de frumoasă – nu că era mama mea, dar toată lumea ştia asta – cu ochi albaştri, o faţă senină, părul blond, era foarte, foarte frumuşică. Era fată de ţăran de la Ocna Sibiului, o familie care avea cinci fete şi un singur băiat, care mama totdeauna m-a asemănat pe mine, unchiul Ilie de la Ocna Sibiului – a murit când era în clasa a opta de liceu, la Blaj. Şi mama îmi spunea mie, zice: <Tu erai atât de îndrăgostit de mine, când te ţineam la sân>, zice, <că uitai să sugi şi, ca să te pun în funcţie, stingeam lampa, ca să nu te mai uiţi în ochii mei>. Eu mă pierdeam când mă uitam în ochii ei şi mama spunea că eu eram îndrăgostit de ea. Posibil… Eu cred că da, pentru că mama era foarte frumoasă şi cu ochi foarte limpezi, foarte frumoşi. Şi mama m-a iubit pe mine în mod cu totul special, că ţineam la ea nemaipomenit de mult, mai mult ca ceilalţi fraţi. Şi mama şi ţinea la mine, că eram cel mai năpăstuit dintre toţi.
În război, după ce aţi fost rănit, chiar, după cele şase luni de spitalizare, aţi venit la mama să vă faceţi bine…
Exact! Aşa este… Când eram undeva prin oraş şi simţeam că mama e singură acasă, lăsam totul la mama dracului şi fugeam acasă, să nu stea singură şi să nu se plictisească. Da, am ţinut foarte mult la ea. […] Apoi, după aceea, când am început şi eu să fiu flăcău şi să umblu în dreapta, în stânga, sigur, mi-au plăcut şi mie… dar întotdeauna mi-am selectat fetele, să fie foarte frumoase, cu picioare frumoase, să nu aibă defecte şi din pricina asta, bineînţeles, fetele pe care le iubeam eu, le iubeau împreună cu mine alţi zece inşi. N-am avut noroc de niciuna.”
Erna
„Cu doamna Erna a fost cu totul special, pentru că eu, fiind rănit şi venind acasă din Germania, în schimb diplomatic, am venit cu vaporul Transilvania, ne-a adus din Italia, că în Italia am făcut ultimele luni de schimb diplomatic, se terminase complet războiul. Şi ne-a adus vaporul Transilvania, la Constanţa şi ne-a adus la Bucureşti şi am tras la fratele meu, la David, dar n-am stat decât o săptămână, ca să-mi scoată ultimele resturi din plămâni şi aveam nişte pansamente speciale. Şi mi le-a scos, pansamentele, şi m-a trimis la Sibiu. Atunci am stat la Sibiu şase luni de zile, sub îngrijirea mamei.
Şi într-o bună zi, una dintre prietenele, cunoştinţele de familie, m-am întâlnit cu ea la Bulevard, la Sibiu. Îmi spune: <Haide, mergi cu mine, că am un rendez-vous cu nişte fete, aici, la Bufniţa, la cofetărie>. M-am dus cu ea. La cofetăria aceea erau două fete foarte reuşite, dintre care una era viitoarea mea nevastă. Şi, bineînţeles, senzaţional, eu veneam de la Bucureşti, fusesem în Berlin, fusesem în Germania. Imediat s-au ataşat astea două fete să mă întrebe tot felul de lucruri, [eram] diplomat, cutare, nu ştiu ce, ele şi-au închipuit că eram Titulescu! Şi Erna s-a ocupat în mod special de mine. Şi atunci a început să-mi facă ea curte şi eu să o primesc cu plăcere. Am fost invitaţi în dreapta, în stânga, pe la toate prietenele ei din Sibiu şi mi-a propus ca, venind la Bucureşti, să mă mut la ea.
Am venit la Bucureşti. Aici, fratele meu avea o locuinţă foarte frumoasă unde aveam şi eu o cameră. Dar camera mea era camera de primire era […] pentru primirea bolnavelor – era ginecolog. Erna m-a luat la ea. Şi atunci tata – preot – a venit la Bucureşti, a cunoscut-o pe Erna, l-a invitat la masă şi mi-a spus după masă: <Tu eşti băiat de preot. Nu este permis să stai în această căsătorie sălbatică, cu Erna. E drăguţă, e frumuşică, vorbiţi româneşte, ea e ardeleancă de-a noastră> – era de la Brad. Zice: <Căsătoreşte-te! Eu nu-ţi îngădui, ca băiat al meu, să mai stai mai departe aşa! Concubinajul nu e pentru tine!> Atunci, într-adevăr, în ’47 ne-am cunoscut, în decembrie ne-am căsătorit, am trăit foarte bine cu ea, era o femeie foarte înzestrată, fusese actriţă la Alhambra, fusese măritată, a divorţat şi ea de soţul ei. […] A luat o locuinţă aici, în Bucureşti, pe strada Neculce, pe Filantropiei, pe acolo şi am stat cu ea 14 ani, dintre care trei în puşcărie. Ea m-a aşteptat, a fost şi la Canal, a venit să mă vadă mereu, mi-a trimis pachete, nu ştiu ce, acolo, dar venind înapoi acasă nu ne-am mai putut înţelege.”
Ioana
„Am divorţat şi eu m-am căsătorit atunci cu Ioana Sfârlogea, o colegă de cooperativă care era dactilografă, şi o fată extraordinar de mobilă şi foarte simpatică. Mi-a plăcut extraordinar de mult, ei la fel, ne-am căsătorit foarte urgent, dar am rămas separat: eu cu o locuinţă în Filantropia, ea cu locuinţă în centrul Bucureştiului, avea o cameră de 7 metri. Nu ne puteam nicicum înţelege. Şi atunci, după şapte ani de zile, am găsit locuinţa asta în care stăm acum şi şedem, pe care o am de 35 de ani. […] Cu Ioana eram deja în vârstă, nu mai era cazul să facem copii, dar în orice caz am trăit cu ea foarte bine. […] În 1984 am făcut aici în casă o revoluţie întreagă, am făcut o nouă zugrăveală, nu ştiu ce şi în 22 decembrie a pus perdelele la geamuri. A căzut, punând perdeaua a căzut, a făcut un acces cerebral, a căzut în cap, şi-a spart capul, bineînţeles, am sunat imediat la spital, a venit la spital şi în 12 ianuarie a murit fără să se mai refacă.
Aţi vorbit despre Cooperativa Prestarea, unde aţi cunoscut-o pe Ioana. Acolo făceaţi traduceri?
Am fost şef de atelier, am fost şeful atelierului de pe strada Coşbuc, ani de zile am fost acolo, am lucrat foarte bine şi am câştigat foarte frumos dar, bineînţeles, făceam lucruri care nu mă interesau, traduceam [despre] tot felul de instrumente din astea, tot felul de maşini şi nu mă interesa absolut deloc. Le-am tradus în mod mecanic, toate lucrurile astea, şi prin ele mi-am câştigat existenţa, o existenţă foarte comodă. […]
Ioana, săraca, nu făcuse decât câteva clase primare, ea având să se-ngrijească de nişte nepoţele care erau acum fete măritate, aşa, n-a mai apucat să facă şcoală. Şi suferea teribil din pricina asta, că mă vedea pe mine, eu aduceam în casă tot felul de scriitori, tot felul de oameni prezentabili, ea era… se simţea jenată de lipsa ei de cultură. A citit extraordinar de mult în viaţa ei, avea toate cărţile astea moderne, citea toate romanele. A început şi ea să scrie, până şi-a dat seama că e ridicolă şi atunci şi-a rupt toate hârtiile şi a renunţat să mai scrie. Era însă o femeie foarte ambiţioasă şi ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai mult: Ioana, când citea o carte, o citea în aşa fel că putea să o reproducă la amănunte! Eu n-aş fi putut face lucrul ăsta, cu toate că eram atât de versat în toate lucrurile astea, am făcut atâta critică literară, am citit atât de multe cărţi şi în germană şi în română şi în franceză şi în italiană. […] Asta m-a impresionat extraordinar de mult şi îmi dau seama că dacă ar fi făcut universitatea, ar fi fost o foarte bună scriitoare.”
Lucia
„Ei, cu Lucica povestea este mai complicată, pentru că noi am fost <colegi de liceu>. […] Ea la Liceul de fete din Cluj, eu eram la [Liceul] Gheorghe Bariţiu, tot în Cluj, liceele erau vecine. Însă, pentru că eram la începutul Clujului – care încă avea o notă ungurească -, noi eram români şi ţineam foarte mult unii la alţii şi ţineam foarte mult la românizarea acestui Cluj, pentru că Clujul a fost un oraş cu totul special. […] Dintr-o dată, Clujul, având 90 000 de locuitori, avea 54 000 de români, îi depăşeam deja. Începuse toată provincia să vină în Cluj: prăvălii, nu ştiu ce, meseriaşi, toţi veneau la Cluj. Şi noi ţineam tonul acesta al romanizării Clujului. Şi atunci ne-am înţeles cu fetele foarte bine, ne vedeam aproape în fiecare zi în parc, la fete. Noi ne duceam în pauză acolo, ne fumam ţigările, le făceam curte fetelor, ne împrieteneam cu ele. Printre altele, era în aceeaşi clasă cu mine Lucica. Lucica era cu o soră a ei, Jenica, mai mare decât ea cu un an sau aşa ceva şi le ştiam pe amândouă, eram per tu, cum sunt toţi colegii de clasă, de liceu. Dar, după ce am terminat şcoala nu ne-am mai văzut foarte mulţi ani. Ea şi-a văzut de universitatea ei, eu de a mea, m-am căsătorit, cum v-am spus, s-a căsătorit şi ea. Destul că, într-o bună zi, ducându-mă la un fotograf să-mi iau nişte fotografii făcute la el, un fotograf Popescu… Când am văzut-o pe Lucica şi ea pe mine ne-am îmbrăţişat, că nu ne văzusem… 20 de ani, poate, nu ne-am văzut. Ne-am îmbrăţişat, ne-am reluat prietenia. Ea s-a împăcat foarte bine cu Ioana, chiar s-au împrietenit, aşa că a venit în casa noastră ca un oaspete foarte binevenit. La decesul lui Ioana, […] bineînţeles, am rămas în grija lui Lucica. Lucica s-a ocupat de mine. Fosta mea nevastă a venit şi ea din străinătate, dar nu mai era cazul, pierdusem complet legăturile cu ea.”
[Interviu de Mariana Petre, 2000]
