„Cel mai mic dintre noi, Radu, a venit pe lume ca o ofrandă a Unirii”, spunea scriitorul Horia Stanca despre fratele său născut în 1920, care s-a dovedit a fi nu numai o „ofrandă a Unirii”, ci şi un dar pentru literatură.
Cel mai mic dintre fraţii Stanca şi-a făcut studiile liceale şi universitare – Facultatea de Litere şi Filosofie – la Cluj. Acolo şi-a început şi activitatea publicistică. În 1945 Radu Stanca s-a mutat la Sibiu, profesor la Conservatorul popular. A urmat o perioadă în care a scris şi a pus în scenă piese de teatru, a publicat articole şi s-a căsătorit cu frumoasa actriţă Dorina Ghibu.
La începutul anilor ’50, o mică şi vioaie elevă de liceu, Maria Bucşa, (căsătorită Neagu) a devenit una dintre cele mai devotate actriţe şi recitatoare ale Conservatorului popular. S-a apropiat de Radu şi Dorina Stanca, oameni ai artelor care aveau să-i influenţeze Măriucăi destinul. Ea avea să devină monteur la Studioul Cinematografic de la Buftea şi studentă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Teatrologie-Filmologie. Acum, după aproape 70 de ani, amintirile monteurului şef Maria Neagu despre Radu Stanca şi anii spectacolelor de la Sibiu au păstrată prospeţimea entuziasmului de odinioară.
„Eu, paralel cu liceul, am făcut Şcoala Populară de Arte de la Sibiu şi am avut profesor pe Radu Stanca. Am făcut cu Radu Stanca un fel de istorie a teatrului universal, dar şi un fel de istorie a culturii. Şi cu soţia lui, Doti Stanca, Dorina o chema, am făcut actorie. Şcoala Populară de Arte a fost tot cu selecţie de poezii, chiar la liceu la noi a venit comisie [de selecţie]… A avut o influenţă povestea asta asupra mea, extraordinară! […]
Despre Şcoala Populară de Arte am nişte impresii extraordinare, cu Dorina Stanca şi cu Radu Stanca, profesor de regie cu noi, dar venea şi la repetiţiile Dorinei. Am avut două spectacole mari, primul cu Othello, ultimul act – eu eram Desdemona – pe scena Teatrului din Sibiu. Şi cel mai important a fost, cred, în ’53, în iunie, cu poezia Luceafărul […] . Noi recitam şi exista pe scenă o montare extraordinară! M-a impresionat, la o carte cu scrisori Radu Stanca – Ion Negoiţescu [Un roman epistolar], faptul că Radu Stanca laudă acest sepctacol făcut de Dorina Stanca şi prezentat la Sibiu ca examen la Şcoala Populară de Arte, cu Luceafărul. Extraordinar, îl leagă de cercul de la Sibiu, pur şi simplu nu-mi venea să cred când am citit! […]
Într-adevăr, Radu Stanca m-a lămurit că pot să fac regie de teatru, să fac şi actorie, să joc. Recitam foarte-foarte mult şi aveam slăbiciunile mele, poeziile mele pe care le spuneam întâi la şcoală, noi aveam acolo o sală de festivităţi foarte frumoasă – acolo e acuma Universitatea Blaga din Sibiu – aveam o sală mare şi mereu trebuiau făcute sărbătoriri. Iar la unul dintre ultimele spectacole de la Sibiu m-am trezit că apar pe scenă şi mă aplaudă lumea. […]
Cu familia Stanca aveaţi relaţii şi în afara şcolii?
Cu familia Stanca aveam relaţii. Am fost la ei în casă şi m-am apropiat de ei şi biblioteca lor, mi-au zis că pot să iau să citesc. Atunci am citit prima dată cărţi foarte valoroase şi ţin minte că am văzut un volum mare, Kunstgeschichte, şi visul meu a fost să-mi cumpăr o carte de artă aşa de mare şi frumoasă. Părinţii mei, fiind învăţători, aveam noi foarte multe cărţi, dar cărţi aşa, în sistem Biblioteca Pentru Toţi, toţi autorii români. […]
Când eram elevă la Şcoala Populară de Arte, mergeam la teatru, la repetiţiile lui Radu Stanca. La una dintre premierele cu Doti Stanca, Mirandolina a jucat-o ea, în Hangiţa, de Goldoni… Eram nelipsită de la repetiţii, eu stăteam acolo, chiuleam şi de la şcoală şi veneam la teatru. Şi, la un moment dat, chiar înainte de premieră, deja ei erau pe scenă, cu toată mişcarea scenică făcută, […] actorul care juca rolul principal, George Filip, a plecat pe trei zile din Sibiu – şi era cu câteva zile înainte de premieră! Nu se putea amâna premiera, trebuiau să facă mai departe repetiţiile. Şi mă vede Radu Stanca acolo, stând cuminte şi zice: <Ia textul şi spune-l tu!>, ştiind precis că eu îl ştiu.
În prima zi, am luat textul şi am făcut mişcarea scenică, cu textul în mână – era de-ăsta bătut la maşină, cu hârtie subţire, ştiţi cum erau textele pe vremea aia – şi am ascultat. A doua zi, am luat textul dar nu l-am mai deschis. Şi jucam. Râdeau actorii de mine! Eu, în chip de îndrăgostit, făceam cu Mirandolina tot felul de… jucam rolul. Şi se distrau, ei. Aşa de multe am învăţat din asistatul la acele repetiţii, chiar pentru meseria mea de monteur! […]
O să vă spun ceva foarte trist cu Radu Stanca… Deci, mergeam la ei în casă; s-a născut băiatul lor. I-am făcut lui Doti Stanca – ţin minte că mergea cu bicicleta -, i-am făcut ceva [lucrat de mână], am învăţat de la nişte nemţoaice de la Avrig să fac ceva [de legat], ca să nu se agaţe fusta la bicicletă, un fel de dantelă… Şi, printre altele, după ’53, m-am apucat să fac şi poze, adică făceam şi fotografii – pasiunea nu m-a ţinut mult, că era complicat cu developatul – şi am făcut foarte multe poze. […] Şi am făcut poze cu copilul lor, era de un an-doi, aşa… Copilul care i-a murit, după ce a murit Radu. Şi ţin minte că i-am dat şi pozele şi filmul şi tot, după ’62. Radu Stanca a murit în ’62 şi copilul a murit peste o jumătate de an. O tragedie s-a întâmplat, era un copil din ăsta superdotat. A murit copilul şi mi s-a transmis de la Doti – ei erau deja la Cluj – să-i dau pelicula. Eu i-am dat atuncea filmul ăla. [Apoi m-a întrebat] dacă mai am ceva… Şi din cauza asta eu n-am mai avut curajul să… am vrut de vreo două ori s-o caut, că am fost cu mai multe filme la Cluj. […] Şi toată viaţa o să regret că n-am mai căutat-o, acum am aflat că ar fi murit. A avut o influenţă extraordinară asupra mea!..
Eu, pe urmă, mă rupsesem de Radu Stanca… El s-a supărat că eu am plecat [de la Şcoala Populară de Arte]. S-a făcut un fel de comisie care mergea să recruteze pentru Institutul de Artă Cinematografică şi m-am dus acolo, am intrat acolo şi era comisie condusă de Gheorghe Vitanidis, regizorul de mai târziu, atuncea cred că era asistent la institut. Şi m-am dus acolo şi am intrat la examen. […] Şi apucasem să îi spun lui Radu că mă duc la film şi el a zis: <Măi, mai bine du-te la teatru, că ai talent, o să faci aşa…> Şi totuşi m-am dus la Cinematografie.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2020]
