La începutul anilor ’30 Elena Puşcariu s-a întors de la Paris, întrerupându-şi studiile de medicină în anul IV din motive economice. A venit la Cluj, l-a întâlnit pe doctorul Leon Daniello – un ftiziolog care se specializase la Viena şi München, asistent universitar la Clinica Medicală 1 – şi a devenit soţia lui. Tot în acea vreme, Elena Daniello şi-a încheiat studiile la Facultatea de Medicină a Universităţii clujene. Specializarea şi-a făcut-o la Sibiu, în refugiu, după cedarea silită a unei părţi a Ardealului în favoarea Ungariei (1940). Familia Daniello avea să se întoarcă abia în 1946 în oraşul ei unde doctorul avea să fie alţi 20 de ani profesor universitar de pneumoftiziologie – primul din întreg învăţământul medical românesc.
Anii petrecuţi la Sibiu şi Cluj înainte de instalarea comunismului au fost pentru Elena Daniello cei mai frumoşi. Profesa ca medic internist, avea casa mereu deschisă pentru oaspeţi de seamă, se implica în activităţi sociale variate, de la Crucea Roşie până la Turing Clubul României. Acesta, unificat în 1933 cu societatea turistică „Frăţia Munteană” înfiinţată cu ani în urmă de Emil Racoviţă, construia şi repara vile, cabane şi case de adăpost, contribuind foarte mult la dezvoltarea zonei Păltinişului stăpânită până atunci de o asociaţie săsească. La naţionalizarea din 1948, numai în Păltiniş statul avea să ia în proprietate aproape 50 de clădiri cu peste 1500 locuri de cazare.
Dar Elena Daniello preferă să-şi amintească de anii buni şi frumoşi…
Medicină popularizată şi turism
„[La Sibiu] astmosfera dintre profesori era din cele mai bune, adică erau foarte patrioţi, foarte uniţi, toţi. Era profesorul Moldovan, care era preşedintele ASTRA. ASTRA ducea o propagandă culturală foarte asiduă şi trimitea profesori la ţară să le ţină conferinţe la nivelul lor şi să ridicăm nivelul sanitar al ţăranilor români. Şi pe urmă, şi din punctul [de vedere] al tineretului. Aici a fost Valer Puşcariu cu bărbatu-meu şi cu Titu Vasiliu, care s-au ocupat în mod deosebit de tineri. S-a făcut Turing Clubul care a fost secţia <Frăţia Munteană>. Era cu personalitate juridică, adică Turing Clubul avea sediul la Bucureşti, [în numele lui] a luptat o femeie, Bucura Dumbravă, care a făcut o cabană la Sibiu, la Vârful cu Dor, pe-acolo pe undeva […] şi pe urmă s-a făcut, în fine, Turing Clubul cu personalitate juridică. Şi a fost Ştefănescu, a fost ultimul preşedinte al Turing Clubului la Bucureşti, care a fost arestat şi omorât la puşcărie [de comunişti]…
Soţul dumneavoastră a mers, pentru a susţine conferinţe, la ţară? L-aţi însoţit vreodată?
Da… [Făceau asta] toţi, toţi profesorii din prima serie. Au făcut toţi profesorii. […] Moldovan care a fost… El era la Igienă şi avea elevi foarte buni. Un elev, care i-a fost şi lui Moldovan elev, Maier Niculae, şi a fost şi la bărbatu-meu la urmă, a făcut laboratorul, l-a organizat la clinică la soţul meu. Pe urmă era Haţieganu, Goia, Alexandru Pop, Tătaru, care a fost rezident regal la un moment dat, Lupin Popa, profesorul Ţeposu… […] Bărbatu-meu a mers şi la Colibiţa. Eu n-am fost niciodată la Colibiţa, dar ştiu că trimitea studenţi ca să se odihnească acolo, să se refacă studenţii debili. […] Şi noi asta am făcut-o şi la Sibiu, adică el, nu eu, cu Haţieganu împreună, bineînţeles.
Saşii aveau [cabana] Păltinişul… Saşii plăteau un preţ derizoriu pe munţii pe care şi-au construit ei Păltinişul, [contract] care a expirat în anii ăia când noi eram în refugiu. Şi asta s-a aflat. Şi atunci Haţieganu a dat [bani] în plus la licitaţie şi atunci a revenit Universităţii şi a fost scandal mare şi nu ştiu ce şi la urmă a reuşit. Am cerut mobila să ne-o lase nouă şi n-au vrut, ne-au cerut aşa o sumă că am zis <Luaţi-o!> Ne-a dat Veturia Goga paturi de fier şi nu ştiu ce şi am aranjat Păltinişul şi în ziua când am spus că o inaugurăm, am inaugurat-o. Le-am dat şi la saşi o cabană sau două, trei parcă, jos, mai jos. [Casa] unde stătea Noica cred c-a fost a saşilor şi ne-au dat şi nouă la Turing Club o căbăniţă deasupra. Şi [când am fost acolo]… băiatul meu, copiii mei n-au mâncat îngheţată, că bărbatu-meu nu mă lăsa să le dau, şi unul ne-a servit îngheţată. Striga Ionel, era mic: <E rece!> Şi toţi au început să râdă. […]
Ei au fost foarte bine, bărbaţii. Nevestele lor, femei mai [simple], liceul, cel mult, terminat sau aşa… A urmat echipa a doua, din care a fost doamna Tătaru care era o femeie foarte cultă; doamna Gavrilă, la fel; subsemnata… […] Eu am făcut activitate benevolă multă, am fost activistă voluntară la Crucea Roşie, mă duceam să conduc şedinţe la Turda, la Dej, la examene de Crucea Roşie…”
„Oameni care ar merita să trăiască două vieţi”
„[La Cluj] totdeauna am avut o orchestră simfonică foarte bună… Aici a fost [Emil] Cioran. L-am cunoscut şi pe Cioran şi pe doamna Cioran. L-am auzit aici pe Enescu cântând, Enescu care a fost foarte încântat când, mergând acasă de la Operă – că acolo erau concertele pe care le dădea – a auzit pe stradă oameni simpli care fredonau din Simfonia a VII-a sau a IX-a [a lui Beethoven] sau careva dintre ele, nu mai ştiu. Se întâlneau artiştii noştri, venea [pianistrul Alexandru] Demetriad şi cânta… Demetriad era aşa de talentat, că vorba cuiva: <cânta pianul, nu cânta el.> Şi la mine în casă a dormit de multe ori Demetriad. Şi Mihai Constantinescu, care era violonistul ăla care… avea un sunet vioara lui şi aia plângea! Şi la mine au venit şi Marioara Voiculescu, Marietta Sadova… Cu ea m-am dus la statuia lui Blaga. Era în parc şi i-am arătat-o. Şi stă şi se uită şi zice: <E dureros de frumoasă.> Şi atunci eu aşa zic: <Şi Corneliei nu i-a plăcut>, Cornelia fiind soţia lui. Zice: <Păi, nu l-a cunoscut [cu adevărat]> Dar ea e frumoasă, în adevăr, statuia lui Lucian, aia de la Operă. […]
Mai venea [Constantin] Daicoviciu, de obicei venea şi cu [Lucian] Blaga […], erau prieteni. Şi cu ei am fost şi la Grădişte. Şi acolo Blaga i-a spus lui Daicoviciu, zice: <Măi, Daicule, mă, cred că şi romanii i-au eliberat pe daci>, când a văzut platoul ăla… sunt şapte baze de temple, extraordinar! Aşa m-a impresionat, că eu întotdeauna am avut impresia că dacii erau aşa, un popor oarecare, mai sălbatic, mai nu ştiu cum şi romanii ne-au civilizat. […] După aia, a fost arhiducesa Ileana.
Cu ce ocazie?
A venit să fie examinată de doctorul Haţieganu. Ea lucra la Bran, la un spital pe care l-a organizat acolo şi unde lucra Radu Puşcariu, băiatul lui Sextil. Şi au venit şi Radu şi Mimi… Mimi Puşcariu era nevasta lui şi vară cu el, rude. Tatăl lui Mimi, tot din Sohodol, de unde-i tatăl meu. Şi Haţieganu a organizat în câteva case unde să ia masa, adică prima masă, la prânz. Prima masă a luat-o la Haţieganu. A doua masă a luat-o la Tătaru – Tătaru a fost şi rezident regal. A treia masă a luat-o la mine. A patra a luat-o la Ţeposu şi a cincea masă la Alexandru Pop. Dar noi nu mergeam, femeile, numai… gazda rămânea şi bărbaţii se duceau. Fiecare se ducea la casa care [fusese desemnată]… […] Şi, mă rog, am dat o masă aşa, destul de modestă, că nu puteam face cine ştie ce, dar s-a simţit foarte bine. Şi râdea arhiducesa de se zguduia aici casa de glumele lui Haţieganu. Haţieganu era un charmeur, foarte simpatic. Şi spunea glume şi… Ce păcat că oamenii se prăpădesc, oamenii ăştia care ar merita să trăiască măcar două vieţi, zău!”
Casa din Cluj
„Am venit la Cluj [în 1946], ne-am stabilit… asta era casa noastră şi până astăzi. Bărbatu-meu a venit înainte cu vreo două luni, a sosit aici, a vorbit cu doctorul care stătea în casă şi [acesta] i-a spus: <Domnule profesor, înţelegem că e casa dumneavoastră şi că vreţi să veniţi şi o să vă eliberăm casa.> Şi noi într-o săptămână am şi venit şi am umplut dormitorul, am adus mobilă într-un vagon şi-am blocat dormitorul, atunci am venit şi eu. Şi, [fiindcă nu plecase] ca să nu aibă impresia că noi avem unde sta, ne-am culcat pe jos, pe saltele. Şi peste o lună, cred, sau peste şase săptămâni am venit cu tot, cu căţel, cu purcel, cu tot, tot, tot. Şi când ajungem la poartă, o femeie, doamna care stătea aici, soţia medicului zice: <Nu puteţi intra, că aţi pierdut procesul.> <Da? Dar ce proces?> – eu eram foarte îndrăzneaţă pe vremea aia. Zic: <Totul e adus la Cluj, trei vagoane sunt în gară şi vă rog partea asta toată să o eliberaţi, bucătărie, baie, cămară, tot, acolo sunt eu stăpână şi dumneavoastră veţi avea acces la toate.> Şi atunci am subliniat: <Eu nu vă dau afară […] eu nu fac lucrul ăsta, dar vă restrâng în partea din faţă şi aveţi acces la mine.> Eu ştiu ungureşte, dar n-am vorbit atunci ungureşte, am vorbit cu tălmaci. Şi era foarte mirată doamna: <Cum, dumneavoastră vorbiţi franţuzeşte şi nemţeşte şi nu vorbiţi ungureşte?> <Nu!> N-am zis că nu ştiu, am zis <nu vorbesc>!
După aia, a început activitatea în Cluj. Bărbatu-meu şi-a văzut de meserie cu ftiziologia. El a fost în ‘42 făcut profesor, primul profesor de ftiziologie din ţară şi după el a fost făcut Nasta şi ăilalţi. […] Toţi au fost elevii lui bărbatu-meu. Şi de-aia îmi pare rău, că Stelian Neagoe spune că bărbatu-meu a fost numai asistent. A fost asistentul lui Haţieganu, e adevărat, a fost şi preparatorul lui Haţieganu şi a fost sfătuit şi ajutat de Haţieganu ca să meargă să facă specialitatea, că el s-a format aici şi pe urmă s-a dus şi a lucrat cu personalităţi din Viena şi la ora actuală bărbatu-meu este citat… este singurul profesor din epoca lui citat într-un tratat de medicină germană!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
