Vinerea Patimilor pe care o trăim acum în izolare ne oferă în acest an mai mult timp de introspecţie şi mai multă disponibilitate de a lua aminte la experienţa de viaţă a altora. Aşa încât am socotit nimerit să scoatem la iveală din Arhiva de istorie orală câteva pilde născute din înţelepciunea arhimandritului Marin Soare Diaconescu, adunate într-o viaţă lungă de 96 de ani. El ne vorbeşte cu delicateţe – ferindu-se a fi prea insistent sau prea dogmatic – despre cele trăite şi despre cele văzute în jurul său, despre frumuseţea Liturghiei, despre nevoia oamenilor de a face şi de a beneficia de fapte bune, despre căsătorie sau despre farmecul simplităţii.
Născut în 9 aprilie 1899 la Teiu, judeţul Argeş, părintele Marin Soare Diaconescu a trăit războaie, molime, vremuri de secetă, de sărăcie, de dictatură. Îndemnurile sale pornesc dintr-o credinţă în Dumnezeu neclintită şi profundă, ajutându-ne, poate, să înţelegem vremurile grele pe care le trăim.
Despre credinţă
„Părinte arhimandrit, studenţii de la Teologie sau de la Seminar, elevii sau cei care vor să vină în aceste instituţii de învăţământ, omul religios are voie să-l întrebe sau să-l iscodească despre Dumnezeu?
Credinţa face minuni! Numai credinţa face minuni şi fără ea nu putem cunoaşte nici pe Dumnezeu, nici pe Domnul Hristos, nici pe noi înşine nu ne putem cunoaşte fără credinţă. Deci, dacă omul vrea să trăiască în vremelnicie, cu prelungire în veşnicie, trebuie să creadă. Fără credinţă, beznă este înaintea noastră. […]
Dumneavoastră aveţi un mod de a propovădui, după părerea mea, exemplar. Care este secretul felului cum dumneavoastră propovăduiţi?
Toată puterea în propovăduire vine de sus, toată puterea ne vine de sus. Noi suntem nişte ambasadori, preoţii, ai Cerului, care avem sarcina, ca ambasadori, să vestim lumii Evanghelia, pe Domnul Hristos, fără de care totul este întuneric şi confuziune. El e soarele vieţii, e sensul vieţii. […]
Cum trebuie să se comporte un tânăr student în timpul în care învaţă în facultate?… Şi să vă aduceţi aminte de modul cum vă comportaţi dumneavoastră în facultate.
Fără îndoială, acolo mă gândesc, acolo m-am şi dus cu gândul. Pentru mine vremea studenţiei n-a fost vremea petrecerilor, a niciunui fel de petrecere. N-am cunoscut în viaţa mea decât o singură petrecere, cea la câteva zile după căsătorie, cu soţia mea am petrecut. Şi am terminat.”
Căsătoria
„Cineva stătea de vorbă cu doi filosofi, amândoi căsătoriţi, şi a întrebat unul: <Ce calităţi are soţia dumitale?> Şi el a început să le înşire: <Foarte frumoasă>. <Zero>. <Foarte deşteaptă>. <Zero>. <Foarte învăţată>… Deşteptăciunea poate să aibă şi unele [lucruri] de învăţat, deşteptăciunea de la natură. Şi [omul] a înşirat o sumedenie de calităţi. [Filosoful] la toate a pus zero. Şi [ăsta] a zis: <Cum, dom’le, numai zero e soţia mea?>… Lăcrimez, pentru că asta este povestea vieţii mele. Toată lumea a fost împotriva căsătoriei cu soţia pe care am avut-o şi care a plecat Dincolo… […] Bunătatea este suprema virtute, a femeii în special.
Şi fiindcă noi avem o mulţime şi o mulţime de studente la Teologie, aş vrea să le daţi un sfat, cum să se comporte ele în viaţa de studentă teolog?
Cu prietenie creştină, din creştet până-n tălpi, ziua şi noaptea.
Şi ca manifestare exterioară?
În simplitatea care farmecă, nu zorzoane. […] O profesoară de religie trebuie să fie o realizare profund creştină în ţinuta sa, de sus până jos, de la ochi şi sprâncene până la pantofii pe care-i poartă şi de la pantofi până la ochi şi sprâncene. Sprâncene potrivite, pe-aici nu ştiu cu ce dau, că apar nişte culori nu ştiu cum, pe la gene, pe la sprâncene, pe la buze. Să fie aşa precum Dumnezeu a făcut-o. […]
Am fost şi eu tânăr, am trecut prin toate etapele vârstei, dar crezând în Dumnezeu pe care l-am simţit şi-l simt viu şi acum, Mântuitorul e prezent. […] Şi prin credinţă neclintită am trăit o împrejurare foarte dificilă, cu care am curajul să mă laud, spre lauda lui Dumnezeu, mă laud. Pierzând trenul de Piteşti la Bucureşti, a trebuit să rămân în Bucureşti cu prietena mea, cu soţia viitoare. N-am mai găsit la hotel cameră, două camere. O singură cameră cu un singur pat – povestea este mai adevărată decât adevărul – dormeză, ca pentru o persoană. Şi a trebuit să dormim pe această dormeză. […] Şi ne-am culcat pe dormeză, lipiţi unul de altul. Nici o înfiorare [nu am simţit], ca şi când nu eram oameni în toată regula. A tăcut tot trupul, cu toatele lui membre! Şi ne-am făcut o verificare proprie şi am simţit că [e bine] dacă ne vom căsători. Şi când această vorbă a devenit o certitudine pentru mine, interior, într-o zi de 1 martie 1925, la fel, ea şi-a luat catalogul la clasa ei şi eu cu catalogul la clasa mea… […] Niciodată nu i-am promis ceva şi nu i-am dat nici a nădăjdui temei. [Dar atunci i-am spus:] <Începând din clipa asta, eşti – nu vei fi! – eşti deja soţia mea.> Asta e căsătoria mea cu maica preoteasă Elena care, cred că egal între preotese nu-şi poate găsi şi care toată viaţa ei a fost iubită de toată lumea, inclusiv de toate neamurile mele care [la început] au urât-o. De ce? [Că era] <neam de jos>, ca şi cum eu eram <neam de sus>! <Săracă>, ca şi cum eu eram cine ştie ce procopsit. <Fără învăţătură superioară>, ca şi cum asta era cine ştie ce scofală. Şi aşa mai departe… Tot felul de obstacole mi s-au pus, dar [le-am ignorat] din clipa în care am întâlnit-o şi am spus: <Astăzi, începând din clipa asta, te poţi considera soţia mea. Urmează numai nişte forme de împlinit, dar realitatea pură este asta!>”
„Am trăit înfiorat de frumuseţea Liturghiei”
„Toată viaţa mea am avut un singur prieten mai presus de toţi prietenii, pe Mântuitorul Hristos, care s-a smerit şi a coborât pe pământ în sărăcie lucie şi a terminat viaţa pe Cruce. Pentru cine s-a smerit, pentru cine a suferit? Pentru noi şi pentru mine, întâi şi-ntâi. Şi atunci toată viaţa asta a mea, avându-L în dedesubtul gândurilor mele, m-am ţinut de El şi mă ţin şi astăzi. Dacă sunt în biserică şi slujesc, până când am putut sluji, n-am slujit fără emoţie profund religioasă! Am trăit înfiorat de toată frumuseţea Liturghiei. De aceea, m-am bucurat, pe vremea activităţii mele, de bucuria că vedeam biserica plină-plină şi când ieşeam la predică se îndemnau toţi mai de la uşă să înainteze tot mai mult, ca să mă audă. Eu ascult şi El, din umbră, mă foloseşte, ce să spun, Domnul şi Mântuitorul nostru, al meu şi al matale şi al nostru, al tuturor. Spuneam ce mă îndemna să spun, de la mine nimic. Orice slăbiciune în vorbire era de la mine, orice nu era potrivit, acela era de la mine; tot ceea ce se asculta cu atenţie mărită, lumea ce se tot înainta şi [cea] mai în depărtare, cu mâna aşa, la ureche, să nu scape nici o vorbă [era de la El]… De acolo primeam puterea. […] Lumea din biserică cred că a simţit când Mântuitorul vorbeşte prin mine. Primul care am simţit, [am fost] eu, c-am căpătat deodată o putere, că n-aveam nevoie să caut cuvinte, veneau într-o formă, dacă vrei, şi politică şi profetică… Ce să mai spun eu, la 100 de ani, când sunt pus la canonul de a mi se lua interviu? Ăsta e un canon! […]
[Când] ceaţă este pe mare, e pe mare un far care putea să-şi îndrumeze corăbiile sau să le rătăcească. [Tot aşa], nu există pe lume nimic mai înalt decât preoţia, să fii ambasador al lui Dumnezeu, tu, om făcut din păcat şi vină, să ai această sarcină pe umeri… Nu există nicio misiune mai presus de preoţie! […]
Acasă, la părinţii mei, am fost un postitor adevărat, pentru că părinţii mei spălau toate vasele, când începea postul, cu leşie sau mai ştiu eu cu ce, în nu ştiu câte ape, să nu care cumva să rămână pe undeva vreo stelice de ceea ce cheamă dulce. Aşa de pretenţioşi erau părinţii noştri şi părinţii mei… Îl chema pe tatăl meu Soare, de aceea eu nu mai semnez acuma Marin S. […] Marin Soare Diaconescu. Arhimandritul Marin Soare Diaconescu. Iar arhimandrit [cum am devenit?]… Într-o noapte, pe lângă o biserică oarecare, nu ştiu eu care, cu trei arhimandriţi întâlnindu-mă în noapte, în numele faptului că tradiţia a fost de a numi arhimandrit pe cineva pe care trei arhimandriţi, cu vedere egală faţă de cestălalt, au considerat că acesta merită să fie numit arhimandrit, aşa m-am pomenit eu arhimandrit, fără nici o altă ungere de undeva. Cu trei arhimandriţi m-am întâlnit într-o noapte şi m-au declarat fratele lor.”
„Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă!”
„Doresc [ca oamenii] să fie treziţi sau să se trezească. Să se trezească sau să fie treziţi de altcineva, [să aibă] un alt mod de a gândi, de a simţi şi de a voi în viaţa lor de toate zilele. Şi fiecare să aibă la inimă, să spună la inimă, să contamineze pe toţi dimprejurul lui cu acest gând, […] să facă binele. Să facă binele, iar binele se poate face sub infinite forme. Şi nu există pentru nimeni neputinţa de-a face bine, tot omul are destule căi la îndemână pe care să apuce în facerea binelui. Tot omul! În această convorbire a noastră, noi ne facem bine unul altuia, ne răsplătim reciproc pentru prezenţa împreună. Pentru mine, cel de până acum câţiva ani, când n-am mai putut vorbi, n-am mai putut predica şi n-am mai putut cânta, a încetat orice activitate. N-am ce să mai dau din ce-am avut, dar Slavă Ţie, Doamne, că n-am tăcut cât am putut! Câtă vreme am fost în puterea de-a gândi serios, de-a simţi serios, serios şi frumos şi de a voi tot ce-i bine pe lume, nu m-am dat la o parte din nici un fel de efort şi de nici o primejdie. <Părinte…>, zicea câte cineva în timp ce vorbeam în biserică, <domoleşte vorbirea, că nu mai eşti sigur dacă ieşi din altar.> <Fugi, ispită! Cum vorbeşti?!…> Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat pentru câteva secunde şi am ieşit mai înfocat decât oricând, tocmai spre ceea ce el mă îndemna să nu mai fac. Nu mi s-a întâmplat nimic…
[Pe vremuri], dacă într-o convorbire de prieteni unde fiecare putea să dea o părere sau alta, două păreri sfioase, [aceia se temeau ca] frunza plopului ce tremura, altora le părea rău c-au fost de faţă, că erau martori la ce-a zis ălălalt. În viaţa mea au tremurat alţii în locul meu, de primejdia ce m-ar putea paşte, auzindu-mă predicând sau vorbind într-o adunare mare. Şi am vorbit în adunări şi în biserică şi la uşa bisericii. Am fost nevoit să vorbesc şi am vorbit şi când se făcea inaugurarea luminii electrice şi eu am fost pus de cei care conduceau, nu eu m-am propus, sau m-am impus, sau am cerut, ci m-a împins cineva [din conducere]…”
[Interivu realizat în 1995 de Remus Cârstea, absolvent al Facultăţii de Teologie, Litere, Istorie şi Arte, Universitatea din Piteşti]
