La Ierusalim, Via Dolorosa, Calea Crucii, care poartă pașii credincioților spre Sfântul Mormânt și spre Lumina Sfântă a Învierii, parcursă an de an de pelerinii trudind să străbată itinerariul urmat de Iisus sub povara Crucii, este acum, într-o situatie nemaiîntâlnită, pustie. Însă acest traseu va fi, neîndoielnic, străbătut de și mai mulți credincioși în suflet și în gând, într-o comuniune de infinită devoțiune.
Actuala Cale a Crucii își are originile în secolul al XVIII-lea, când au fost înlocuite diferite versiuni anterioare, traseul fiind alcătuit din 14 opriri, numite staţii, care rememorează momentele dramatice trăite de Iisus pe acest parcurs: Casa lui Pilat, judecarea şi condamnarea lui Iisus; Pretoriul – Punerea Crucii pe umerii lui Iisus; Prima cădere a lui Iisus sub povara Crucii; Întâlnirea Domnului cu Maica Sa; Simon Cireneanul ajutându-L pe Iisus să care Crucea; Veronica ştergându-I Faţa lui Iisus; A doua cădere a lui Iisus; Întâlnirea lui Iisus cu femeile evlavioase; A treia cădere a lui Iisus; Golgota – dezbrăcarea lui Iisus de haine; Pironirea lui Iisus pe Cruce; Răstignirea – Moartea lui Iisus pe Cruce; Coborârea lui Iisus de pe Cruce – Piatra Ungerii; Punerea lui Iisus în mormânt şi Învierea. Ultimele patru opriri de pe Via Dolorosa, reprezentând episoadele finale ale Patimilor, se află în cadrul bisericii Sfântului Mormânt, care a fost şi rămâne un bastion spiritual al creştinătăţii şi cel mai important centru de pelerinaj, mai ales în Vinerea Mare, în Săptămâna Patimilor.
Devenită o destinaţie majoră de pelerinaj creştin, din secolul al IX-lea, Biserica Sfântului Mormânt, care păstrează locaţia, forma şi câteva coloane originale ale Bisericii Învierii, zidită de împărateasa Elena, în secolul al IV-lea, a inspirat construcţia de biserici, după planul ei, în Europa. Rutele devoţionale cu structuri sacre ridicate pe dealuri asemenea Golgotei, simbol al Calvarului, numite de italieni „sacri monti” (munţi sfinţi), sanctificaţi prin instalarea de capele-staţii, după modelul din Ţara Sfântă, începe la cumpăna secolelor XV – XVI, din dorinţa de a crea locuri de rugăciune în Europa, ca alternativă la pelerinajele la Ierusalim. Iniţial, câteva locaţii diferite au deveni un Nou Ierusalim – la Varallo şi Montaione, Italia, şi la Braga, Portugalia. Complexul medieval Santo Stefano din Bologna, o aglomerare de şapte biserici (din care au rămas patru), recreează capelele de pe traseul de la Ierusalim. Nouă complexe Sacri Monti se găsesc în mai multe provincii din Piemont şi Lombardia, primul exemplu fiind cel de la Varallo, de secol XV, devenit sursă de inspiraţie pentru alte asemenea ansambluri, fiecare incluzând mai multe capele şi elemente de arhitectură dedicate diverselor aspecte ale credinţei creştine. Mai târziu, la început de secol XVIII, un călugăr a recreat circuitul din Ţara Sfântă la Sacro Monte di Belmonte, cu propriul Sanctuar şi capele simbolizând principalele staţii de pe Via Crucis. În Portugalia, Mânăstirea Ordinului Lui Hristos (El Convento de Cristo) din Tomar cuprinde unul dintre emblematicele temple de plan circular din Europa medievală, Biserica Rotundă (Charola) din incinta cetăţii, construită în a doua jumătate a secolului al XII-lea, având ca sursă de inspiraţie Golgota de la Ierusalim. Dar cel mai impresionant sanctuar religios din Portugalia, Bom Jesus do Monte, de lângă Braga, are o monumentală scară baroc de secol XVIII (Escadaria), construită din granit şi interconectată cu o serie de capele reprezentând cele 14 staţii ale Drumului Crucii, pe ale cărei trepte pelerinii urcă în genunchi, într-un fabulos spectacol panoramic. Același parcurs este rememorat la Heiliges Grab din Görlitz, Germania, construită la sfârşitul secolului al XV-lea, sau la Mânăstirea Noul Ierusalim din oraşul Istra, din regiunea Moscovei, o copie a celei din Ţara Sfântă, construită de Patriarhul Nikon, la mijlocul secolului al XVII-lea. În acest complex, râul Istra este rebotezat Iordan, pe un deal este reconstituit muntele Tabor, cu Biserica Învierii în centru, construită după Biserica Sfântului Mormânt. În Argentina, Junín de los Andes este un punct de referinţă perntru sărbătoarea Paştelui, din anul 2000 fiind dezvoltat aici ambiţiosul proiect al unei Via Christi, cu peste 20 de staţii, fiecare cu un grup sculptural aparte, recreând viaţa şi Patimile lui Iisus, parcurs în Vinerea Mare, într-o simbioză de tradiţii creştine și indigene. Traseul, un spaţiu spiritual şi simbolic, începe la poalele Dealului Crucii, el Cerro de la Cruz, şi se încheie pe culmea dominată de o mare cruce albă. Tot traseul este presărat cu impresionante opere de artă sacră ale arhitectului Alejandro Santana, autor, de asemenea, al monumentalului Cristo de Luz, conceput ca o străfulgerare de lumină izvorând din măruntaiele dealului. Dumul spre acest monument se realizează pe jos şi reuneşte opere de artă exemplificând învăţăturile lui Iisus şi transmiţând spiritualitatea Lui dintr-o viziune contemporană, cu o cruce goală, ca semn al Învierii. În Peru, Paştele este sărbătorit cu mare fast în oraşul colonial Ayacucho, faimos pentru cele 33 de magnifice biserici bogat decorate, câte una pentru fiecare an din viaţa lui Iisus. În Bolivia, remarcabil este pelerinajul din capitala La Paz până la Copacabana, unde mii de credincioși catolici se îndreaptă pe jos, spre Cerro El Calvario, Colina Calvarului, pe malurile Lacului Titicaca, cu monumente reprezentând cele 14 staţii ale Crucii, construite în anii 1950, rememorând Patimile Mântuitorului. În Africa a fost creat un Nou Ierusalim la Lalibela, cunoscut centru de pelerinaj într-o ţară cu rădăcini istorice datând din vremea Apostolilor. La Lalibela, unic în lume este ansamblul de 11 biserici ortodoxe săpate în piatră, în secolele XII-XIII, ca o reprezentare simbolică a Ierusalimului, dupa ce Gebre Mesqel Lalibela, care a domnit peste Etiopia la finele secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, recunoscut apoi ca sfânt de Biserica Etiopiană Creştină, ar fi vizitat Ierusalimul şi ar fi dorit să recompună cetatea în regatul său.
De asemenea, fiecare episod de pe Via Dolorosa a fost constant reprezentat în artă, atat în iconografia ortodoxă, cât și în arta occidentală. Fresce purtând semnătura lui Teofan Cretanul supravieţuiesc în mânăstirile greceşti de la Muntele Athos și de la Meteora. Primele descrieri cu scena intitulată Ecce Homo (exclamaţie atribuită lui Pilat din Pont) apar în artă în secolele al IX-lea şi al X-lea, descrierile occidentale din Evul Mediu ale scenei axându-se, de obicei, pe încoronarea cu spini şi batjocorirea lui Iisus. Imaginea independentă s-a dezvoltat, se crede, în Burgundia, devenind extrem de populară mai ales în Europa nordică, iar în secolele XIX şi XX, semnificaţia motivului Ecce Homo a fost extinsă la portretizarea suferinţei şi degradării fiinţei umane prin violenţă şi război. Flamandul Hieronymus Bosch a ales tema Ecce Homo, mai întâi în 1470, revenind la subiect peste 20 de ani. Ilustator și critic neobosit al păcatului şi decăderii umane, Bosch propune o serie de interpretări ale purtării Crucii, aflate la Gent, Madrid şi Viena, iar în opera tardivă „Purtarea Crucii” renunţă la abordarea narativă caracteristică primelor sale compoziţii religioase. Simbolismul Crucii a fost folosit încă din creştinismul timpuriu, iar în Evul Mediu târziu, scena purtării Crucii, avându-l pe Iisus în centru, exprima deja, prin personajele care Îl însoțesc pe Mântuitor, o varietate de sentimente, de la dispreţ la tulburare și durere. Un exemplu timpuriu al unui tip de imagine care îl arată pe Iisus purtând Crucea este un mic panou al pictorului Barna di Siena, din prima jumătate a secolului XIV, cu personaje mai dramatice şi mai viguroase decât oricare altă pictură sieneză dinaintea sa. Mai târziu, la Rafael, în tabloul intitulat „Lo Spasimo” (Hristos căzând pe drumul spre Calvar), emoţia este codensată în prim-plan. Tot Rafel, în „Răstignirea cu Fecioara, sfinți și îngeri”, sau Răstignirea Mond, după numele celui care a donat lucrarea la National Gallery, Îl înfățișează pe Iisus împăcat cu suferința Sa. În faimosul său tablou „Hristos purtând Crucea”, El Greco îl descrie pe Iisus avansând spre spectator, părând a transcende durerea fizică. De referință rămâne și „Biciuirea lui Hristos” de Piero della Francesca, care prezintă simultan două scene plasate în epoci diferite, scena biciuirii, din vechime, și o scenă renascentistă, Iisus devenind un mijlocitor între planul terestru, reprezentat de trei personaje contemporane, și planul divin, sugerat de o lumină puternică pogorâdu-se de undeva, de sus. Pe aceeași temă a biciuirii, Caravaggio creează specifica sa atmosferă de dramatism, preluând un model dintr-o frescă a lui Sebastiano del Piombo, de la biserica San Pietro in Montorio din Roma. Scena este redusă de Caravaggio la personaje sculpturale ritmic ancorate în teribilele acte de tortură. „Răstignirea pe Cruce”, o lucrare timpurie pe care desăvârșitul maestru italian Fra Angelico, canonizat în 1982 de către Papa Ioan Paul al II-lea, se spune că a pictat-o plângând, accentuează dramatismul scenei, descriind-o pe Fecioara Maria doborâtă de durerea de a vedea Chipul și Trupul Fiului său transfigurate de chin. Cu aceeași pioșenie și tandrețe descrie Fra Angelico, cel mai prețuit și mai rafinat reprezentant al pictorilor de inspiraţie sacră din Quattrocento, „Coborârea de pe Cruce”. Dintre numeroasele reprezentări plastice ale temei Pietà, în care Fecioara Maria îşi plânge Fiul mort, de neegalat sunt ansamblurile sculpturale ale geniului Renaşterii, Michelangelo Buonarotti, prima aflată în Bazilica Sfântul Petru, la Vatican, a doua, cu o compoziţie distinctă, propunând şi un autoportret al artistului, aflându-se la Florenţa. Odată cu Renaşterea, a devenit foarte populară și tema ungerii Trupului lui Hristos, altarul lui Jacopo da Pontormo, de la Capela Capponi a bazilicii Santa Felicita, din Florenţa, fiind, probabil, lucrarea cea mai grăitoare. Subiectul a fost pictat, de asemenea, în mai multe rânduri, de Rubens şi de Rembrandt. În secolul XX, în exuberanta Catalonie, Salvador Dalí cuteza să remodeleze, îmbinând elemente clasice și suprarealiste, într-o fuziune între religie și știință, scena Răstignirii, în două opere – „Hristos al Sfântului Ioan al Crucii” (inspirat, se pare, dintr-un desen al Sfântului Ioan la Crucii) și „Corpus Hypercubus”. Prima lucrare, datând din 1951, Îl descrie pe Hristos răstignit, într-o comprimare a trupului, privit din înălțimea cerului, Crucea plutind peste o întindere de apă, pe care se zărește o barcă. În „Corpus Hypercubus”, pictat trei ani mai târziu, o metaforă a triumfului forței spiritului și a credinței asupra suferinței fizice, Dalí îl reprezintă pe Iisus levitând parcă peste Crucea reprezentată de un corp geometric multidimensional combinând caracteristicile unui pătrat cu cele ale unui cub, într-o transcendere a suferinței fizice. În viziunea pictorului catalan, Trupul lui Iisus este puternic, nu vlăguit de suferință, fără coroana de spini, Crucea plutește pe un fundal întunecat, iar în planul de jos, la baza Crucii se află soția artistului, Gala, pe un mic cub așezat pe o tablă de șah, personificând-o pe Maria Magdalena, în semn de nobilă devoțiune.
(autor: Cristina Zaharia)
