Anul începuse cu decizia comuniştilor de a porni colectivizarea agriculturii, aşa încât satele fierbeau. În Dobrogea nordică acţionau grupurile anticomuniste conduse de fraţii Fudulea, în timp ce în sud Gogu Puiu „activiza” şi el comunele. Făcând parte din organizaţia condusă de acesta, Gheorghe Filiu construia nucleul din Cobadin: făcea întruniri la el acasă sau la alţii, racola oameni de încredere, transmitea informaţii, asigura armamentul şi muniţia. La unele adunări se făceau chiar planuri mai mari: să atace Direcţia Securităţii din Constanţa ori taberele de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru eliberarea deţinuţilor politici… Dar lupta a fost inegală, Securitatea constănţeană reuşind în 18 iulie 1949 anihilarea lui Gogu Puiu şi arestarea altor „bandiţi” din grupul lui. Gheorghe Filiu a fost printre ei. Avea să stea până în 1964 în închisorile de la Gherla, Aiud şi în lagăre de muncă forţată.
Şedinţa
„În 1949, în 18 [17] iulie seara, a fost şedinţa care s-a făcut în casa lui Dumitraşcu Ion; acolo au venit toţi membrii organizaţiilor, chemaţi pentru a lua parte la şedinţă. Prezenţi erau Gogu Puiu, eu – părintele Mihăilescu nu a fost pentru că nu a putut să vină – şi ceilalţi pe care i-am spus, circa 60 de persoane. […]
În toiul şedinţei, pe la ora 11, însă, Securitatea a venit în Cobadin, […] căutându-mă pe mine; aveau probabil ceva informaţii, căutau să afle [mai mult]. Şi s-au dus la un unchi al meu, l-au bătut să spună, s-au dus la un preot de acolo, l-au bătut să spună, dar nu ştia nimeni! Soţia mea era aici, la Constanţa, nu era acolo. Au mai bătut câţiva oameni, dar oamenii au spus: <Dom’le, nu ştim, nu l-am mai văzut de mult, am auzit că e prin Serbia…> […]
În timpul acela, însă, când au venit securiştii la Cobadin, s-au dus întâi la restaurant, la informatorul lor care era Stilu, care ştia toate. S-au dus acolo, au băut multă bere, vreo 50 de halbe de bere… El ştia precis unde sunt, a trimis pe mama lui ca să ne spună că sunt securiştii aici şi să luăm o măsură. Mamă-sa a venit acolo, a intrat, m-a chemat afară şi-a spus: <Gheorghe, vezi că Securitatea-i aici, sunt 14 oameni, sunt cam beţi>, zice, <au mai băut, vezi ce ai de făcut!> Eu l-am chemat pe Gogu Puiu, i-am spus de situaţie, nu am alarmat pe ceilalţi… M-am gândit, dom’le, zic, ca să plecăm poate nu e bine, să stăm aicea, dar trebuie să ne asigurăm. […] Circa 60 de oameni… greu, sigur, să se ascundă, nu se poate!”
Fuga
„Am chemat patru oameni foarte destoinici, pe care-i cunoşteam şi care făcuseră armata, erau bine instruiţi, erau înarmţi şi le-am spus: <Dom’le… tu stai aicea în colţul ăsta, tu acolo, tu acolo. În momentul când intră în circuitul ăsta, în perimetrul ăsta, îi somaţi şi-i arestaţi pe loc! Nu le daţi voie, chiar dacă fac uz de ceva, atuncea trageţi în ei, nu mai…> Dar nu s-a-ntâmplat…
În timpul ăla, eu am ieşit de acolo în întunericul ăla şi m-am dus până la gazda unde aveam eu [ascunzătoarea]… şi-acolo doi securişti fumau, lângă un gard. I-am văzut, m-am strecurat uşor pe lângă ei, acolo… […]
Şi când m-am întors, am organizat echipa aia de pază şi-am stat, ne-am terminat şedinţa şi dimineaţa pe la ora 5 s-a terminat şedinţa, s-au luat toate hotărârile, au început să plece delegaţiile. Acuma, noi nu ştiam dacă s-a retras Securitatea. [Nu s-a retras] şi s-au întors înapoi băieţii, [fiindcă] cum se duceau… <Legitimaţia! De unde vii? Ce-ai făcut?>, nu ştiu ce… <Dom’le, ce facem, dom’le, că nu putem ieşi?!> Le-am spus: <Staţi liniştiţi…> […]
Aproape de noi era şi gara, la vreo 50 de metri, era un loc izolat acolo, şeful de gară mi-era şi prieten şi făcea parte din organizaţie şi m-am dus repede la el, prin dos, prin grădină, i-am spus: <Măi, trebuie să intre prin grădină, aici, să se scurgă nişte oameni, dar să nu se alarmeze doamna, pentru că poate strige <hoţii!>, nu ştiu ce… Să fie liniştită, spargem aicea din gardul ăsta şi ei intră direct în lanuri, printre vagoane acolo>… Şi-aşa au ieşit toţi.”
„Au venit şi au tras…”
„Noi ne-am despărţit, eu cu Gogu Puiu, dimineaţă şi-am spus: <Uite, Gogu Puiule, avem armamentul meu>, am spus, <te rog şterge pistoalele astea şi grenadele> – c-aveam fiecare câte patru grenade şi câte două pistoale pentru apărarea noastră – zic, <te rog să le cureţi şi la ora 2 să fii pregătit, că mergem la Mircea Vodă, că vin şi ceilalţi acolo>. Şi plecăm…
Gogu Puiu s-a culcat [la Ion Adam, gazda lui] şi-n timpul când era culcat acolo, pe la ora 1, a venit o echipă de securişti, a înconjurat casa, n-au somat, doamnă, aşa cum e normal, să somezi: <Măi, Gheorghe, Ioane…> Când au venit, au tras în ferestre, prin geamuri, prin uşi, ca să demoralizeze; Gogu Puiu era în pat cu soţia şi n-a apucat să tragă [pe el] decât pantalonii şi era dezbrăcat, trăistuţa cu grenade şi pistoalele puse aici, c-aşa l-am văzut când era mort! Iar soţia a scos-o prinr-o fereastră dosnică şi a venit la un unchi al meu, săraca… […] Ea a ieşit uşor, acolo, prin dos. Iar Gogu Puiu a ieşit peste ei, s-a bătut cu ei acolo, a folosit tot armamentul – pentru că am văzut – când a fost adus nu mai avea nimica. A rănit un subofiţer, un sublocotenent…
Şi la mine la fel, când au venit acolo eram tot aşa, făcusem baie şi mă pregăteam pentru drum. Şi norocul meu că aveam nişte pantofi mai buni, un pantalon de lână, zic, plec acolo, la munte, nu se ştie… Şi n-am apucat să mă îmbrac, dacă au venit şi-au tras! Am rămas însă în camera unde eram, n-am mai putut să mă îmbrac, am rămas numai în cămaşă. Şi banii… nu puteam să intru acolo, că se trăgea mereu, banii, care erau vreo 200 000 de lei şi nişte dolari, acolo au rămas, pe masă, i-a găsit Securitatea.
Aveam o boltă [de vie] în faţă, casă mare era şi m-am gândit ce am de făcut. În sfârşit, şi aşa sunt un om pierdut, sar peste ei – eu am făcut armata, sunt specializat în treburi de-astea – zic, ei se vor demoraliza… Şi-aşa a şi fost: când am sărit ca un buldozer pe ei, toţi s-au culcat. Şi-a aruncat o grenadă unul dintre ei şi fumega în faţa mea. Eu repede am luat-o şi-am aruncat-o şi când am aruncat-o, n-au mai reacţionat ei! Eu am sărit un gard, am mai sărit un gard… nişte grajduri, acolo şi-am ajuns… că acolo aveam eu un adăpost, unde aveam o târlă de oi, aveam două magazii mari şi sus în magazie era numai armament – plin de armament acolo, pistoale, pistol mitralieră, grenade… Zic: ajung acolo şi până deseară… […] Dar n-am putut; am ocolit drumul, ca să ajung acolo. Ei au tras după mine, m-am rănit, au aruncat grenade, m-au rănit în cap, dar erau uşoare rănile. Curgea sânge, bineînţeles, mă umplusem de sânge.
Când am ajuns însă aproape să sar acolo, că era aşa un drum unde fugeam eu […] ei mă văzuseră, securiştii şi m-aşteptau, […] dar n-au tras să mă împuşte – puteau să mă împuşte foarte uşor! – au tras în jos. Şi când tot nisipul ăla mi-a sărit în ochi, n-am mai putut să văd. Şi am simţit ghearele lor, dar tremurau toţi! <Filiule!… Armamentul, Filiule!…> N-aveam nimic, eram în cămaşă, atât şi-n capul gol… în sfârşit… Şi am căzut! Mi-a venit rău, m-au luat în braţe ei, m-au dus acolo, jos, în faţa curţii mele, m-au aruncat, lumea a văzut! E mort! M-au aruncat jos, dar mi-am revenit între timp. L-au adus pe Gogu Puiu [mort], era dezbrăcat, […] încă era cald. Şi m-au luat şi pe mine de jos, m-au aruncat peste el acolo, au pus o prelată pe noi şi două jeep-uri negre, două înapoi, noi la mijloc şi un miliţian care era peste noi, acolo… Direct la Constanţa.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
