Reporter la un mare ziar <burghez>, pilot de bombardier pe front, secretar de presă la Ministerul Afacerilor Interne, <moşier>, avocat, muncitor sezonier, mecanic pe şantiere de construcţii, şef de sindicat, inginer, şef serviciu de exploatare… Grigore Ioan a fost din toate.
„Joacă ursul prin vecini…”
„Începuseră dezordinile în ţară, [comuniştii începuseră] să ocupe prefecturile, să ocupe primăriile să dea afară prefecţii, care erau puşi de stat, puneau ei de-ai lor, comunişti, şi aşa mai departe. Începuseră mari-mari chestii! […] Şi Teohari Georgescu a venit cu un şef de cabinet, Stelian Tănăsescu, ăsta mi-a fost coleg de facultate, la Drept. Era el cam deochiat de pe vremea aia, dar nu cine ştie ce şi acuma [era] mare comunist, ilegalist şi aşa mai departe. Ăsta, când m-a văzut, mare bucurie pe el! […]
Ei, acest Stelian Tănăsescu a ajuns director de cabinet, pe urmă directorul Administraţiei de Stat şi după aia ministru adjunct de Interne. Dar înainte de a ajunge ministru, m-am dus la el şi i-am spus: <Măi, Stelică, eu nu mai vreau să mai stau aici, vreau să mă cărăbănesc…> Eu fusesem [chemat] şi la comisia de epurare şi scăpasem de la comisie, că pusese ăsta o vorbă bună şi când m-au întrebat pe mine: <Ce ai făcut în ultimii ani?> am scos livretul militar. Şi când au văzut acolo, că era un roman foileton: <concentrat, mobilizat, mobilizat, concentrat, desconcentrat…> m-au lăsat în pace. Dar eu mi-am dat seama că joacă ursul prin vecini, fiindcă se duceau unii la această comisie şi nu mai veneau. Pentru că în subsolul Ministerului de Interne erau nişte celule şi-i băga la zdup acolo. […] Era o comisie la care îţi îngheţau ciorapii!… Erau nişte oameni total necunoscuţi – noi îi cunoşteam de prin minister, vârfurile – ăştia erau nişte tipi de-ăştia care se uitau urât la tine, şedeau cu pălăria în cap, mârâiau şi se uitau în aşa fel că te simţeai parcă vinovat îniainte de a vorbi. Eram vinovat fiindcă rămăsesem din ăia vechi, că începuseră să bage oameni noi. Şi mai ales eu, personal, care fusesem în război, în aviaţie, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea Basarabiei! Scrisesem şi o carte, Noi, de la bombardament, care s-a epuizat în ’41, în iarna aia, imediat. […]
Comisia [de epurare] era tot în minister, la etajul 2, nu era o sală mare, era un birou obişnuit, cu o uşă metalică cum erau toate birourile acolo şi biroul era tot metalic şi intrai. Erai citat, aveai o hârtiuţă şi te duceai la el, la uşă, era unul acolo… <Dumneata?> Şi îi arătam hârtia. Zicea: <Stai…>, că mai era unul înăuntru, era cu orele, era cu programare, ca la doctor. Şi intrai acolo şi erau trei: erau doi care nu prea vorbeau sau vorbeau numai între ei fără ca să înţelegi tu. Şi îţi puneau întrebările clasice: tata, mama, avere, politică, de când eşti la minister şi dacă am fost pe front… Şi-atuncea eu n-am spus nimic, am scos livretul militar. […] Şi au văzut ăia, s-au chibzuit între ei, nu ştiu ce şi au spus: <Bine>. Acuma, eu nu ştiam care e rezultatul. Până la urmă am văzut eu că nu mă priponeşte, m-am dus la Stănică: <Lasă>, zice, <nicio grijă, am vorbit…> Pe urmă m-am dus şi mi-au aprobat [demisia] pentru caz de boală… […]
Pe urmă s-a legat cineva de dumneavoastră că n-aţi fost şi pe front în Vest?
A, pe mine m-a urmărit de cinci ori Securitatea, dar am scăpat când eram pe şantier.”
„O unitate economică grozavă”
„M-am dus la ţară, [la Cucova]. Murise bunică-mea, dar eu aveam, al meu personal, moştenit de la maică-mea, şi pământ, de la bunică-mea aveam şi vie, aveam şi pădure, eu montasem un gater pe care îl cumpărasem în timpul războiului, dar îl ţinusem acolo, la cineva, demontat. Am montat gaterul, aveam şi un cazan de rachiu pe care-l cumpărasem cu banii pe care i-am luat pe antrenamentul de zbor de noapte. Şi era acolo o unitate economică grozavă… Şi seara la radio mai ascultam noi câte ceva, mai ascultam şi Radio Londra, aşa, şi eu m-am descurcat acolo, pentru că oamenii s-au liniştit după o vreme şi noi am spus: <Dom’le, au luat ce au luat, acuma toate minunile tin trei zile, ţin trei luni…> Ei nu, a ţinut <minunea> 50 de ani! Dar noi nu ştiam treaba asta, toţi aşteptam ca fraierii că vin americanii… […]
Şi încetul cu încetul s-a degradat situaţia, în ’48, vara, am fost hăituit în ultimul hal. Cine mă hăituia pe mine? Tovarăşul Şicu Berman care era secretarul de partid de la Sascut, un târguşor în apropiere, la 8 km de mine. Şi ăsta spunea: <Pe banditul ăla vin să-l arestez!> Venea noaptea cu maşina să mă ridice, eu aflam că vine, că-mi trimitea vorbă de la Primărie şi mă duceam pe deal şi şedeam acolo. Venea ăsta, câinii [lătrau], îl indispuneam că aveam câini care lătrau şi pleca. Aveam o bătrână care şedea acolo, cu mine, fosta menajeră a fratelui bunicului meu, care era femeie la vreo 80 de ani şi care făcuse rost de un pistol-mitralieră nemţesc – că acolo era plin după plecarea frontului – şi asta ieşea seara la poartă cu pistolul-mitralieră. Zic, mai vine ăla şi cine ştie ce-i mai face şi i l-am confiscat, l-am dat cuiva care l-a îngropat. Şi încetul cu încetul totul a început să se degradeze.
Pe mine au început să mă urmărească, să mă cheme la Primărie să dau declaraţii. Şi [de pe] pământul ăla pe care am avut nişte porumb, [l-am cules], am dus porumbul acasă cam crud l-am pus pe prispă şi, fiind eu plecat la Bucureşti, a venit tovarăşul Şicu Berman, a venit cu un camion şi mi-a ridicat tot porumbul. A spus că e cotă, dar nu l-a cântărit – nici eu nu-l cântărisem – erau, nu ştiu, vreo patru căruţe, vreo 2000 de kile. În anul ăla nici la vie n-am reuşit să fac decât un vas de vin şi vasul [s-a spart], i-au pleznit cercurile […] şi am pierdut şi vinul şi am rămas cu o avere lichidă, să zic aşa, o canistră de rachiu şi o canistră de miere, vroiam s-o duc la copil, aici. […] Singura posibilitate era să vând vinul ăsta şi vinul era scump şi era bun. Zic, cu butoiul ăsta o scot eu până în primăvară. Dar a pleznit butoiul, vinul s-a scurs şi atunci eu am rămas într-adevăr fără nicio… n-aveam bani rezervă. Şi atunci m-am dus la Sascut…”
„Strecurat în clasa muncitoare”
„Ducându-mă să iau trenul, am văzut un afiş la Fabrica de zahăr, că angajează muncitori sezonieri <pentru campanie>, aşa se spunea, <pentru campanie>, pentru că Fabrica de zahăr nu mergea tot anul, nu mergea [decât] <în campanie>. […]
Şi m-am dus acolo, la un ghişeu, îmi dădeau un formular să completez, nu autobiografie nu nimic! […] Şi atuncea eu m-am băgat acolo şi m-au pus să scriu la ce mă pricep. Ăia scriau <NEC>, însemna <necalificat>, eu am spus <MEC>, mecanic. Şi zice: <Cum, mecanic?> <Da.> <De unde?> <Din aviaţie.> <Bun!> şi atunci m-a trecut ungător, <e bun, e în regulă… ungător>. Şi m-a trecut în sala de motoare. […]
Nu mai puteam să mă duc acasă, la Cucova, unde aveam casă, aveam pământ, dar nu-mi folosea la nimic. Şi atuncea dormeam la <hotel sfecla>, era un dormitor acolo unde dormeau muncitorii care nu puteau să se ducă acasă. […] Bineînţeles, dormitorul ăsta arăta mult mai prost decât când am făcut eu armata… […]
Am stat două luni, noiembrie şi decembrie, până în ajunul Crăciunului. Şi m-a chemat pentru prima dată la [Serviciul de] cadre. Şi cine a apărut, tovarăşul Şicu Bergman, ăsta care era marele politician de-acolo, [din zonă]. […] Ei, ăsta mă ştia foarte bine. Şi ăsta mă urmărea pe mine pe acasă, eu eram <banditul> şi aşa mai departe, […] Şi a început şi ăsta, <bandit>, <duşman de clasă>, cutare, cutare, <strecurat în clasa muncitoare>. A vrut să ia nişte declaraţii că eu am făcut propagandă, chestii… nimeni [n-a dat] – dar eu nici nu prea vorbeam cu ăilalţi, nici nu se putea vorbi, că era gălăgie – m-a <demascat>, ăsta e cuvântul, m-a <demascat> că eu eram <bestia de la Cucova>. Şi m-au lichidat, spre dezastrul ălora, că n-aveau cu cine să mă înlocuiască, dar mă rog, i-am lăsat în pace.”
„Horoşii celovec”
„Mi-am adus eu aminte că atunci când eram la gater venise un ofiţer sovietic să-i tai nişte grinzi pentru un podeţ. Şi m-a văzut că eu eram în salopetă de aviaţie, era a mea personală şi cu iniţialele pe piept. Şi ăsta rupea puţin pe româneşte, zice: <Tu, samolët?> şi am spus: <Da!> <Aa! Horoşii celovec…> Şi am înţeles eu cât am înţeles, mi-a spus: <Aici gater, kaput, gata…> Şi el mi-a spus că au nevoie de tehnicieni şi, dacă sunt disponibil, să mă duc la Bucureşti, în Bulevardul Dacia nr 5. Eu am ţinut minte, Dacia 5 era foarte uşor şi am zis să mă duc la Dacia… nu ştiu ce e, o societate sovietică, acolo, cum se cheamă, are nume nemţesc, <Derubau> se chema, Deutsche-Rumänische-Bau [Societatea Germano-Română de Construcţii], dar era luată pradă de război de ruşi şi era societate sovietică. Şi eu m-am dus acolo să văd ce-I şi ăia m-au primit foarte bine, am dat peste unul, Paskarenko, care ştia foarte prost româeşte. Şi i-am spus: <Eu…>, aşa, aşa. <Cerere>. Şi am făcut o cerere acolo, trei vorbe. Zice: <Tehnician?> <Da!> zice: <Buun, na Focşani> şi m-am dus la Focşani şi acolo m-am prezentat la Derubau. […] Asta era în ’49, în primele zile, 3 ianuarie, 5 ianuarie. […]
M-am prezentat la această regională Derubau care avea mai multe şantiere de drumuri, făceau drumuri. Şi erau foarte culanţi şi plăteau bine, pentru că decontau totul la statul român şi atuncea noi nu plăteam impozit şi aşa mai departe. […] Şi m-am prezentat la directorul ăsta care era cetăţean sovietic, bineînţeles. Şi ăsta era cetăţean sovietic şi încă unul, contabilul şef pe care-l chema Rakacievski Vitali. Ăilalţi erau românaşi de-ai noştri. […] <Dumneata ce ştii să faci?> Eu am spus: <Tot!> A râs cu poftă. Şi i-a plăcut răspunsul meu şi m-a trimis la atelierul de reparaţii. Atelierul ăsta de reparaţii din Focşani, în dosul gării, era un atelier foarte mare şi bine utilat, bineînţeles că era luat cu japca de la unul, Ghiţău, Atelierele Ghiţău. Dar acest atelier avea şi strunguri, avea şi sudură, avea de toate şi îl mai şi înzestraseră. M-am dus, m-a repartizat acolo. […]
A venit directorul general, un rus, Alexandru Pavlovici Havanov, care avea mutră de neamţ, dar era rus şi era foarte deştept, dar avea o mutră de vulpoi, aşa, înalt, slab şi când se uita la tine parcă vroia să-ţi ghicească gândurile. Şi a întrebat de fiecare, acolo, <Care sunt mai scuturaţi aicea?> Şi ăsta sigur că m-a spus… Eu eram decontator tehnic acolo, adică îmi făceam devizele când ieşeau maşinile din reparaţie.”
„Am ajuns chiar lider sindical”
„Când am ajuns pe şantier la Urziceni, m-au trimis şef mecanic, prima dată în 1950, vara, atunci s-a schimbat şi s-a făcut sovrom, dar pentru noi era acelaşi lucru. La sovrom tot ruşii conduceau, însă a mai apărut un coeficient de director, toţi erau evrei, deşi aveau nişte nume frumoase: Greceanu, mă rog, şi aşa mai departe. […] Pe şantier a fost mai puţină politică decât a fost la atelierul de reparaţii din Focşani unde în fiecare dimineaţă trebuia să venim la serviciu cu un sfert de oră înainte, ca să ni se citească articolul de fond din Scânteia. Şi trebuia să… cum să spun eu, să dai impresia că eşti atent. […] Îl citeau şi-l comentau, ca pentru nişte copii întârziaţi, aşa. Dar nimeni nu se sinchisea de chestia asta şi printre dinţi toată lumea înjura, că trebuia să te scoli mai de dimineaţă şi să vii şi aşa mai departe. […]
Pe urmă, am ajuns chiar lider sindical, pentru că nu puteam să refuz. Şi am început de la Focşani, m-au numit în sindicat. Au venit noaptea la mine, de la partid – îl cunoşteam bine pe colegul meu – şi ăsta mi-a spus, zice: <Mâine vii la o şedinţă de-asta sindicală, la Căminul Cultural. Şi vezi că or să te propună, să te aleagă responsabil cultural. Dar să nu te pişte şarpele de inimă şi să refuzi, că ăştia sunt cu ochii pe tine. Dacă accepţi, e în regulă, nu se mai ia nimeni de tine>. Şi într-adevăr, aşa a fost şi m-au ales şi pe mine. Ăia veneau cu o listă şi toată lumea spunea… <E bun?> <E bun, e bun…>, fiecare încântat că nu l-au pus pe el.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]
