Reporter la un mare ziar <burghez>, pilot de bombardier pe front, secretar de presă la Ministerul Afacerilor Interne, <moşier>, avocat, muncitor sezonier, mecanic pe şantiere de construcţii, şef de sindicat, inginer, şef serviciu de exploatare… Grigore Ioan a fost din toate.
„Nu e fudul şi ţine cu clasa muncitoare…”
„M-au urmărit pe şantier de mai multe ori, în total a fost de cinci ori, pentru că fusesem şeful Serviciului de presă din Ministerul de Interne, asta li se părea lor [condamnabil], trebuia să o încasez şi pe chestia asta. Şi aici am avut noroc, că pe şantier eram doi inşi la mecanizare, adjunctul meu, aveam un technician pe care îl chema Grigore Ioan, Grigore V. Ioan, eu eram Grigore O. Ioan. [El] fost în aviaţie adjutant, eu fost în aviaţie sublocotenent. Şi când au venit acolo căutau… Olimp, numele tatei, că eu eram Grigore Olimp Ioan. Ei, şi nu era nici un Olimp acolo. Şi din cauza acestei încurcături nu [m-au găsit] […], că nu aveau ei dosarul meu, dosarul meu era la Cadre, la Bucureşti. Şi m-au mai căutat când eram la Căzăneşti [pe şantier]. […] Am dat peste politică foarte puternică când am ajuns la şantierul de la Canal, asta după Căzăneşti. Eu am fost la Urziceni în ’50, pe urmă în ’51 am fost la Căzăneşti… bine, sunt multe lucruri amuzante de spus.
De exemplu, secretarul de partid era paznic, dom’le, fost paznic şi nevastă-sa era bucătăreasă la noi. Şi ăsta era un tip foarte… îşi lua rolul în serios, dar era un analfabet, dar era un om de bun simţ. Şi când am avut ocazia la Constanţa să-mi bag ochii în dosarul meu, ăsta a fost [cel] care mi-a dat cele mai bune referinţe! A spus <Nu e fudul şi ţine cu clasa muncitoare, fiindcă îi învaţă pe băieţi>, adică pe mecanicii mei ăia tineri. În orice caz, a produs impresie bună, că era scris <laba gâştii>, deci însemnă că era un om de origine ultra-sănătoasă, era secretar de partid la şantierul de drumuri din Căzăneşti, era cineva! Şi era şi scos din producţie, însă ce făcea: el venea noaptea şi controla paznicii, că asta era meseria lui de bază . Şi a spus că după ce pleca <…să văd, ori mă trimite la o şcoală de partid, ori… eu paznic nu mă mai fac>. […]
Dacă aş fi spus [în autobiografie] că sunt ziarist – ziariştii şi avocaţii erau ciumaţi, dom’le, erau meserii compromise total! De exemplu, dacă ai fost hamal în port, taică-tău a fost hamal, aaa, era în regulă, <clasa muncitoare care luptă>. Sau dacă mama a fost prostituată sau eventual bucătăreasă, asta era în regulă. Dar, dacă a fost la o <casă mare>, era cu semn de întrebare, că <aia s-a dat cu ăştia>, mă rog… Nu vă puteţi închipui ce atmosferă era!”
…
[La Canal] am avut mare noroc, că şeful de şantier era nepotul lui Petru Groza, băiatul lui soră-sa, Oniţiu, Ion Oniţiu, un om foarte capabil, un om de bun simţ şi cred că în sufletul lui era comunist cum sunt şi eu. Şi pe urmă am aflat că a venit la Centrală, că i s-a propus să ia şantierul ăsta, era cel mai mare şantier de drumuri din ţară şi cel mai greu, că atunci era presiune mare de tot. Şi el a spus: <Iau şantierul, dar cu o condiţie: vârfurile să mi le aleg eu>. Şi le-a ales nu după criterii politice, că vroiau să-i bage numai membri de partid, numai oameni <verificaţi>. M-a ales pe mine din toată ţara. N-am mai fost şef mecanic când m-a luat la Canal, am devenit mecanic-şef, era cu totul altceva! Nu-i o inversiune de cuvinte, e o chestie de poziţie în schemă. […] M-a luat pe mine la mecanizare, că mecanizarea era pe primul plan, […] Şi şantierul ăsta se întindea de la Constanţa înspre Hârşova, de la Hârşova spre Vadul Oii şi aveam şi de la Medgidia spre Constanţa.”
„…e un bun tovarăş”
„Şi aici, ce făceaţi ca şef de sindicat?
Primeam nişte indicaţii de la sindicatul ăl mare, aşa, primeam de la ăia şi ne chemau acolo şi ne spuneau: <Prelucrezi asta, asta, asta, asta…> Şi atuncea făceam nişte şedinţe-fulger şi vorbeam aşa, cum vorbesc spaniolii ăştia prin [filme, repede]… <Ei, aţi înţeles ceva?> <Da, da, da…> şi gata, eu veneam cu procesul verbal: <Semnaţi aici> şi asta era tot şi oamenii erau toţi încântaţi pe chestia asta… […] Aşa că, din punct de vedere scriptic, eram grozav, eram teribil, dar adevărul este că chestia asta era o enormă băşcălie la noi. […]
Pe urmă, dosarul meu avea diverse referinţe despre mine şi referinţele alea, vă spun, erau <stas> [tip] făcute: <Cunosc pe tovarăşul numai din cadrul profesional. Este un bun tovarăş…>, nu ştiu ce, adică nişte chestii de-astea aşa. Directorul ăsta [Oniţiu] mi-a dat frumos scris, acolo, nu mult dar ceva [bun].
Am avut o singură referinţă proastă […] de la alt şantier, de la Urziceni sau Căzăneşti, când am pus eu, în chip de represalii, un şobolan mort în maşina de scris a unei dactilografe care refuza să-mi scrie [actele] la mecanizare, că n-are timp. Şi eu veneam şi eu o dată pe săptămână, să-mi scrie ceva, un tablou de-ăsta mare, un cearceaf, să pună carul mare şi ea n-avea timp, că lucrează numai pentru contabilitate. Şi asta a făcut un tămbălău cu şobolanul ăla mort şi ăla a dat referinţe despre mine proaste, că <neserios>, că nu ştiu ce… […] A fost un haz, vă închipuiţi! Până şi şeful de şantier a aflat şi a râs. […]
„După Constanţa, am plecat la Piatra Neamţ, la Bicaz. Eu aveam echipa mea de reparatori, cu un mic atelier de zonă şi noi făceam toate utilajele şi maşinile să fie în stare de funcţiune. Şi am avut 12 inşi care au mers după mine la Urziceni, la Căzăneşti, la Constanţa, la Piatra Neamţ. Când au venit de la centrală să ne repartizeze şi au spus <Cine e din Buzău sau Bucureşti poate să ceară la şantiere apropiate>, mă rog… Şi-atuncea unul dintre băieţi s-a ridicat, zice: <Eu aş vrea să ştiu şeful nostru unde merge>. Şi i-au spus: <Merge la Bicaz>. Şi atuncea el a spus: <Vă rog să mă înscrieţi pe mine primul, voluntar, pentru Bicaz> – parcă pleca în Coreea! Şi până la urmă îi striga pe fiecare şi şoferi şi mecanici şi nu ştiu ce şi am fost stupefiat dacă vreţi, mirat, dar şi foarte flatat, că fiecare strigat [spunea]: <Bicaz!> Au venit după mine…”
O cerere în limba latină
„[În 1958] am intrat la TCH şi ăştia m-au trimis la o bază mică, o anexă a bazei mari de utilaj, la Eforie, că [trustful] ăsta făcea toate construcţiile de pe litoral, avea şantiere şi cu drumuri, dar avea cu de toate. Un an de zile am rămas la această bază de la Eforie, i se spunea <La târlă>, ziceau că acolo e ca la stână, între Eforie şi Techirghiol. Şi era răspundere mare, dar nu cine ştie ce. Adică aveam vreo 10 tractoare, vreo 40 de maşini, era o sucursală baza de utilaj. Însă până la urmă a fost o chestie, că şeful bazei era cam escroc, cu partid, cu chestii, cu nu ştiu ce, dar umbla ăla cu nişte sforării şi cu nişte afaceri! […] Şi omul îmi făcea mizerii.
Şi într-o zi i-a spus şoferului… şoferul zice: <Dom’le, de ce nu ne daţi [piese], că avem nevoie… aveţi ceva cu şeful nostru?> <Păi, am auzit că ăsta ştie carte… Să-i spui că o să-i dau piesele astea când mi-o face în limba latină cerere>. Şi i-am făcut o cerere în limba latină! După Tatăl Nostru pe care-l ştiam şi <in nomini parves colectivus Eforie, ilustrissime ingineribus nostris, nobis hodie, peticum caldum>, nu ştiu ce, cutare – am făcut-o în limba latină! Şi am scris-o şi pe o hârtie mare, aşa. Şi i-am dat-o lui ăla s-o ducă acolo. Ei, ăla nu ştiu ce a făcut, a dat-o la şeful de garaj şi şeful de garaj n-a înţeles ce-i cu hârtia aia şi a trimis-o la mecanicul şef din trust. Şi a ieşit de-aicea o comedie întreagă, dar ăla era un om deştept, George Iacopol şi a făcut un haz extraordinar! Mă ştia pe mine, dar… erau sute de inşi acolo. Şi zice: <Ia să vină ăla de la Eforie>. Şi am văzut că chestia asta a mea, [cererea], o pusese în perete! […]
S-a reorganizat baza şi a venit un nou şef, un ceh, tovarăşul Topka, care vena de la CFR şi care era un om serios şi chiar foarte serios. Am stat opt ani la baza de utilaj şi s-a reorganizat baza şi s-a făcut un singur serviciu de exploatare, care cuprindea şi auto şi utilajele şi era alt serviciu mare de reparaţii. Şi m-au făcut pe mine şeful acestui serviciu, fiindcă a ţinut mecanicul şef din trust neapărat să mă bage pe mine, că avea încredere şi ştia că eu fac treabă, fiindcă ăilalţi erau compromişi, ce să mai vorbim! […]
Şeful organizării muncii a spus: <Nu se poate, că ăsta e maistru, are examen de maistru. Nu putem să punem un maistru să conducă… acolo trebuie neapărat un inginer>. Şi directorul, pe care nu-l cunoşteam cine ştie ce, dar ăştia mă urmăreau, ştiau ei, a zis: <A, ăsta-i bun. Nu e inginer? Îl facem!> Şi a vorbit la Primărie [Consiliul Popular], pentru că inginerul ăsta fusese vice-primar, a vorbit la Primărie şi mi-a dat o derogare şi m-am trezit din maistru mecanic inginer principal cu derogare.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
