Aşezat pe valea Izei, Ieudul este un sat cu o istorie foarte veche. În secolul al XIV-lea era domeniul lui Balc, urmaşul voievodului Dragoş, întâiul descălecător al Moldovei. La Ieud, în Maramureş, se afla centrul puterii sale; aici au rămas şi urmaşii lui, Băleştii, care au străbătut veacurile până astăzi. Ei au ridicat în secolul al XVII-lea Biserica din Deal, o minunată construcţie din lemn cu picturi interioare, astăzi cea mai veche din ţară.
Profesorul Grigore Balea (n. 1921) este unul dintre descendenţii acestei familii. Nu a construit biserici, dar a format oameni, mai întâi ca învăţător, apoi, timp de 35 de ani, ca profesor de matematică la liceul din Sighet ce purta numele ilustrului său străbun, Dragoş Vodă. Şi a mai făcut ceva ieşit din comun: în vremea comunismului a cerut să fie hirotonit în taină preot greco-catolic, un cult care atunci, în 1983, era demult interzis. Părintele Balea absolvise Academia Teologică din Oradea imediat după război, dar nu fusese teolog până atunci, ocupat fiind cu studiile la Facultatea de Matematică Fizică la Cluj şi apoi cu activitatea de dascăl.
Dedicăm următoarele trei episoade povestirilor sale uimitoare despre familia Băleştilor şi despre epoca pe care a trăit-o.
Urmaşii lui Dragoş Vodă
„Poate cei care m-ar asculta nu m-ar crede că arborele meu genealogic descinde din Dragoş Vodă. În ce sens?! Fiul lui Dragoş Vodă, Sas, a preluat conducerea Moldovei, apoi fiul acestuia, Balc. Prin Descălecatul lui Bogdan Vodă, Balc se întoarce în Maramureş şi-şi ia locul, ca domiciliu, în comuna Ieud unde Bogdan Vodă şi-a avut Curtea, cetatea de apărare. Şi pe urmă [Ieudul] este integrat parţial în averea lui Bogdan Vodă.
Balc are ca fiu pe Dumitru, Dumitru ca fiu pe Toader. Toader pe Valentin şi aşa mai departe, până la comitele Maramureşului, Mihai Balea, de prin 1712 până prin 1754-60. Şi aşa, până la stră-strămoşul meu, care a avut patru copii, două două fete şi doi băieţi. O fată s-a căsătorit cu un preot, alta cu un avocat din Bistriţa. Unul a rămas ca judecător la Pretura din Sighet, iar bunicul meu, care era de 12 ani când a murit tatăl său, a fost luat de una dintre fete. Şi când a avut 16 ani s-a întors în Ieud, la moşie, s-a căsătorit cu fata primarului şi de atunci am rămas înglobaţi într-o familie de ţărani. Unul dintre fiii străbunului a învăţat carte, a terminat Dreptul la Budapesta şi a fost numit notar judeţean şi prefect în judeţul Bereg. Îl chema Balea Ion.
Despre Balc, Dumitru, Toader, Valentin, alţii, avem diplomele înregistrate în Cartea Diplomelor Maramureşene, redactată de Ioan Mihalyi. Cea mai importantă dintre diplomele noastre e cea a lui Valentin care a participat, împreună cu împăratul Ungariei, Sigismund, la luptele împotriva turcilor în Bulgaria şi s-a distins şi a primit diploma – una dintre diplome – în Cetatea Timişoarei. Mulţumind lui Valentin pentru – aşa-l numeşte – <fidelul nostru nobil Valentin, român valah, atât pentru contribuţia în luptă, cât şi pentru împrumutul ce l-a acordat împăratului în expediţia sa împotriva turcilor în Bulgaria>. […] Fratele lui bunicul a păstrat aceste diplome, o parte dintre ele au rămas, o parte din ele sunt transcrise, am spus, de Ioan Mihalyi. […] Sunt cam 12 sau 13 diplome, toate privind familia mea, Balea.
O parte din familia Balea, după anul 1800 şi ceva, murind stră-strămoşul, o parte din noi am rămas ţărani. Tatăl meu a avut patru copii. Singurul [dintre ei] am învăţat, că ceilalţi au rămas la ţară. Bunicul era ţăran. Şi a pierdut tot ce a avut – şi a avut multă avere! – după Revoluţia din 1848. A venit legea în care toţi cei care şi-au amanetat terenul să şi-l scoată [de la amanet] într-o anumită perioadă. Bunicul a încredinţat pe fratele său, care era jurist aici, la Sighet, el l-a dat la un advocat, advocatul a luat banii şi de la bunicul şi de la unchiul, a luat şi de la cei care aveau terenurile în amanet şi a plecat cu ei în America. Timpul a trecut şi am rămas numai cu terenul – strict – ce-l aveam în hotarul comunei Ieud… În orice caz, m-am bucurat că moşii şi strămoşii mei au avut o istorie demnă de a purta numele de valah şi care în toată istoria lor au luptat pentru interesul românilor.”
Bunicul şi bunica
„Bunicul meu de pe tata, îl chema Ştefan Luişan, era om de o forţă proverbială. Venind odată de la muncă cu un bătrân care l-a cunoscut, îmi spunea: <Omul acesta avea o forţă rar întâlnită!> Când mergea pe coaste cu carul – la ţară există un sistem de pârghii prin care să aibă grijă să nu se răstoarne carul – întotdeauna sprijinea carul pe direcţia în care ar cădea. Nu-i era frică de masa carului încărcat cu fân, că s-ar putea răsturna pe el! Era proverbial în comună că el îşi potcovea boii… el când a pus mâna pe piciorul boului, acela oricât s-ar fi scuturat, îl ţinea fix, de îl putea potcovi. Şi [bătrânul] spunea că odată s-a dezlegat un taur şi împungea. Şi bunicul mergea cu mâinile la spate, pe drum; a strigat după el: <Ştefane, te ajunge un taur!> El şi-a continuat drumul şi când s-a apropiat, s-a oprit, iar când taurul s-a repezit i-a prins coarnele, s-au opintit amândoi şi apoi încet-încet i-a sucit capul boului şi l-a cucat. […] A murit – avea un singur băiat, pe tata, care era prizonier în Rusia, în Primul Război – şi a murit când i s-a spus că a fost decapitat în Rusia, în timpul Revoluţiei.
Şi bunicii de pe mamă au fost tot din familie… din Sălişte, din familia lui Ştefan, fratele lui Bogdan Vodă, Vlad. Chiş o cheamă. Şi de pe familia ei avem diplomă – am fotografia diplomei, că o ţine una dintre rudele noastre, pentru că se obişniua ca cel mai mic din familie, care rămâne acasă, acela să păstreze actele bătrânilor – şi chiar m-am uitat la diploma aceea, care-i tradusă de Mihalyi şi scrie aşa: <Iubitul nostru valah, Chiş Dumitru…> […] Şi din familia aceasta, stră-strămoşul a trăit 135 de ani, a avut 16 băieţi şi o fată, a umplut satul Săliştea de <Chişeni> şi de <Vlădeşti> . Bunicul a trăit 96 de ani.”
„În familia noastră, în timpul comunismului, oricare dintre fraţii mei ar fi cerut mâna unei fete sau unui băiat, din toate comunele din jur le-ar fi dat în căsătorie fata sau ar fi luat ca ginere oricine, nu atât pentru avere, ci pentru neamul şi pentru omenia noastră!
S-a păstrat tot timpul ideea că sinteţi o familie deosebită…
Da, absolut! În casa părintească… Avem casă din 1754, era scris de meşteri în grindă [anul], în limba latină. Însă nu ne-au lăsat să o ingrăniţim. Pe urmă a plouat în casă, s-a distrus, fusese casă de <chiaburi>, au vrut să o cumpere de la Muzeul Satului, că a avut şapte camere frumoase, pictate, a fost o pivniţă sub ea. […] mare-mare, frumoasă, bine organizată…. […] Mama mea era analfabetă, dar de o inteligenţă rară, […] dar compunea poezii. Toate bocetele, toate strigăturile mai de fineţe şi mai de ocazie veneau [de] la mama. Şi ea era de o frumuseţe rară, rar întâlneşti un ten aşa alb-alb, un păr negru, ochi albaşti şi de o fineţe… Şi avea o voce excepţională! Au fost echipe regale, prin 1936-37, au venit să o cunoască şi spuneau că e un gen originar de ţărancă română. Părinţii mei erau naşi la aproape tot satul, tatăl meu a fost de o omenie proverbială… Proverbială! La moartea lui s-a adunat tot satul şi ţigani şi români şi evrei şi unguri. Era unul care n-a spus nimănui un cuvânt dur. Slugilor le spunea şi nouă: <Decât să tăiaţi un fir de iarbă de la vecin, mai bine lăsaţi de la noi o brazdă!> Asta-i mare lucru să spui!…
A fost ales şi primar, a fost prim-curator la biserica din comună. Formidabil de religios! Pe el nu l-ai auzit înjurând! Mama, când era cel mai supărată, aşa ne spunea: <Vai, mânca-v-ar ce nu-i rău!> Eu n-am auzit în familie altă înjurătură! Iar slugii pe care i-am avut, după ce au slujit la părinţi trei-patru-cinci ani, când se însurau totdeauna tata ori le dădea un loc de casă, ori le dădea casa şi cu un loc – asta gratuit! Ceea ce nu s-a întâmplat în comuna Ieud!.. Era om de statură mijlocie, bun dar hotărât. Foarte credincios. Duminica, după ce venea de la biserică, întotdeauna îl vedeam citind câte o carte, apoi se adunau vecini şi oameni de pe sat şi povesteau; el le citea – că avea cărţi şi îi plăcea să citească – discutau. Şi apoi ştiu că atunci când vorbea despre viaţa din prizonierat şi despre evenimentele din Rusia, pe copii ne scoteau afară. Şi aşa regret că nu l-am putut auzi ce spunea despre revoluţie! Că a stat acolo toată revoluţia… În 1919 s-a întors acasă. […] Dar săracul bunicul, nu l-a [mai] văzut…”
[Interviu de Virginia Călin, Sighetu Marmaţiei, 1997]
