„Aş vrea într-o seară să ne întâlnim,
Dar nu ştiu când e mai bine să ieşim.
Lunea n-are niciun rost,
Marţi e rău că merge prost,
Miercuri ştii şi tu că e zi de post,
Joi mi-e imposibil să te întâlnesc
Că mănânc c-un unchi pe care-l moştenesc;
Vineri nu se poate, nu,
Că postesc şi eu şi tu.
Numai sâmbătă putem să ne dăm rendez-vous
Şi, dacă ne-o place, stăm chiar până-n zori de zi,
Că duminică putem dormi…”
Cam în acest fel arăta programul săptămânal al unui tânăr bucureştean cu oarece dare de mână în anii ‘30. Cel puţin, aşa îl descrie, cu candoare, compozitorul Jean Moscopol în cântecul odinioară celebru, „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară”. Bucureştiul oferea destule atracţii culturale şi mondene la adăpostul clădirilor cu arhitectură clasicizantă, Art Déco sau neoromânească. Însă avea un centru destul de restrâns, cam puţine străzi pavate şi multe grădini hirsute; era prăfos vara, noroios toamna şi nămeţit iarna. Totuşi, cei care îl locuiau îl iubeau cu inepuizabilă tandreţe, aşa cum iubeşti un copil neastâmpărat şi răsfăţat.
În săptămânile care urmează, Arhiva de istorie orală va scoate la iveală povestirile pitoreşti ale câtorva dintre locuitorii Bucureştiului veacului trecut născuţi, crescuţi sau proaspăt veniţi în oraşul de pe Dâmboviţa. Vom parcurge împreună cu ei străzile; vom vedea culorile, vom auzi zgomotele şi vom percepe freamătul acestei eterogene capitale sud-est europene.
