La sfârşitul secolului al XIX-lea harta centrului oraşului este în linii mari cea de astăzi · se trasează axele nord-sud şi est-vest, bulevardele Magheru-Bălcescu-Brătianu şi Regina Elisabeta –Carol I · Bucureştiul îi farmecă pe nou veniţi prin puterea lui de a cuprinde laolaltă Orientul şi Occidentul lumii.
Arhitectul Ion Mircea Enescu (n. 1920) era din Cluj, dintr-o familie de intelectuali. După ce a absolvit Seminarul Pedagogic Universitar, în 1939 a venit la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, oraş pe care l-a îndrăgit pentru aerul său nonşalant şi eterogen şi pe care nu l-a mai părăsit toată viaţa.
“Pentru mine contactul cu Bucureştiul a fost fermecător! Eu iubesc efectiv Bucureştiul de când am venit acolo. S-a întâmplat să fie într-o toamnă frumoasă şi Bucureştiul în septembrie şi octombrie este foarte frumos! Şi contactul cu viaţa teribilă care era a capitalei, care se deosebea foarte mult de viaţa aşezată, ordonată, plină de restricţii, de clişee, de comportament, de morală, dintr-odată a căpătat cu totul altă dimensiune: străzile circulate, foiala, după-masa, pe Calea Victoriei care era blocată şi maşinile nu puteau trece decât la pas, defilând prin faţa cafenelelor Capşa, Café de la Paix şi aşa mai departe, plus că mai exista viaţa culturală care era foarte interesantă, de alt ordin decât cele din provincie. […] La Bucureşti lucrul ăsta era puţin diferit – cu galerii, conferinţe la Ateneu, conferinţe la Fundaţiile Regale. […]
Ce am mai descoperit la Bucureşti a fost spiritul ăsta care era puţin diferit, care se apropie mai mult de spiritul mediteraneean: viaţa de noapte; siesta de după-masă când era prea cald şi atuncea viaţa începea la 6-7 şi se termina târziu; tot comerţul stradal care era teribil de activ, fiecare cafenea sau cârciumioară avea mesele pe trotuar, unde se stătea până târziu seara, unde se mânca foarte bine, unde se mânca foarte ieftin, unde… cum să spun, găseai un contact uman care se perpetua şi noaptea, spre deosebire de viaţa ardelenească care seara se închidea într-un anumit [moment]… Nu că nu exista, existau baruri, restaurante, dar frecventarea era limitată şi aşa mai departe, adică nu participa toată lumea. Aici, în Bucureşti, participa toată lumea. Ieşeai pe stradă, întâlneai lume, puteai să faci orice în câteva minute. Am descoperit şi faţa mondenă a vieţii europene, care acolo era mai limitată. […]
Aici am văzut ce înseamnă o viaţă îmbelşugată, în sensul exact al cuvântului, adică o eleganţă, o paletă, un fel de a manifesta – maşini extraordinar de frumoase! – un etalaj al bunăstării, un etalaj al… cum să spun, poziţiei sociale. Cluburile de la lac, pe care eu le-am descoperit ca sportiv, făcând sport la lac, am întâlnit generaţiile mari care frecventau acele cluburi, Metropola, AMA [Asociaţia Magistraţilor şi Avocaţilor], Aviaţie şi Marină, adică cluburi care erau unul lângă altul şi aveau fiecare o formă de manifestare, care era o manifestare socială. Asta a fost pentru mine un lucru foarte surprinzător şi nu surprinzător în rău, ci în bine, adică acolo am văzut oameni care vorbeau frumos, care erau politicoşi, cu umor, nu ştaif, politicos cu ştaif. […]
Fiecare colţ de stradă era o formă de spirit, o manifestare de spirit. Cea mai mică vorbă, uşurinţa cu care intrai în contact, care în Ardeal nu era aşa evidentă, dar în Bucureşti am găsit-o foarte clar, chiar dacă de multe ori eram contrariat. Adică, îmi dădeam întâlnire cu prietenii mei bucureşteni care nu veneau la rendez-vous şi evident că eu mă supăram, că o consideram o nepoliteţe faţă de mine. Nu era nepoliteţe, era un fel de brambureală, cum să spun, interioară, făcută cu nonşalanţă şi cu eleganţă câteodată. Adică ai venit, da, adică te-ai dus la întâlnire aşa, cu aerul că: <Ce, eşti prost? Te-ai dus la întâlnire?> Nu mă puteam supăra pentru treaba asta.
În plus că, aici, Bucureştiul era un creuzet. Venea atâta lume din toate părţile încât la mijloc era o fermentaţie, o fierbere permanentă: contacte diverse, păreri care veneau, presă extraordinară – care nu era de tipul presei provinciale – care era ziarul, era ziarul naţional-ţărănesc care înjura pe liberali şi lăuda tot ce-au făcut ţărăniştii şi invers. În Bucureşti, tot scandalul de presă sau toată foiala de presă era o foială foarte interesantă, adică aveai o selecţie posibilă foarte mare.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2003]
