La începutul secolului al XIX-lea, pe locul Parcului Cişmigiu era un lac înecat în mlaştini · în anii domniei lui Barbu Ştirbey architectul peisagist W. Mayer amenajează aici o grădină · numele ei vine de la funcţia şefului serviciului apelor, care se ocupa de cişmelele din Bucureşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea · la începutul secolului XX Cişmigiul este organizat şi îngrijit tot de un peisagist german, F. Rebhuhn · deşi se află în plin centrul Bucureştiului, Cişmigiul are o grădină mare de 14 hectare care înconjoară lacul.
Grigore Olimp Ioan (n. 1913), bucureştean get-beget, fiul unui gazetar şi diplomat, a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti. În timpul studiilor a fost ziarist la Universul, rubrica “Faptul Divers”.
”Mi-aduc aminte că [imediat după Primul Război Mondial] în Bucureşti se refăcea Cişmigiul. De ce, pentru că bulgarii, când ocupaseră Bucureştiul, semănaseră zarzavaturi pe toate spaţiile verzi din Cişmigiu.
Şi încă o chestie: nu ştiu de ce, dar lacul Cişmigiu era gol, nu avea apă şi ştiu [că atunci] când s-a umplut lacul Cişmigiu a fost foarte mare bucurie pe toată lumea. Mai ales că, dacă îngheţa iarna, acolo se făcea patinaj şi [era] cel mai important lucru pentru oamenii mari, patinau tineret, copii, oamenii serioşi… era un mic bufeţel acolo, cred că este şi astăzi unde se bea ţuică fiartă. Aşa că toată lumea mergea la patinaj mai mult pentru ţuică fiartă decât să-i vadă pe ăia care patinau!
Şi cum era organizat Cişmigiul atunci?
Tot aşa era… cum să spun, nu s-a schimbat mult, dar atâta ştiu că se lucra la spaţiile verzi, că toată lumea era indignată: <Uite, măgarii ăia ce au făcut, au pus zarzavat, praz…>, că ei sunt specialişti în praz. Mi-aduc aminte de porţiunea aia dreptunghiulară, foarte lungă, care coboară de sus, de la biserică, unde sunt ruinele alea şi până în bulevard, toată porţiunea aia [era cultivate] – acuma se seamănă iarbă. […]
[Mulţi ani mai târziu], mă chema secretarul de redacţie: <Te-ai uitat pe geam afară?> Eu credeam că s-a-ntâmplat ceva. Nu era nimic… <Da’ ce e afară? Nu e nimic!> <Cum nu e nimic? E primăvară, dom’le!> Şi eu, în gândul meu: <Ei, şi ce dacă e primăvară?!>… <Imediat să faci o casetă pe trei coloane şi cu un clişeu despre primăvară. Hai, gata! Rapid! La 9 să fie gata! Du-te în Cişmigiu, că [sunt acolo] îndrăgostiţi, că nu ştiu ce… că iarbă vede, că ghiocei”, vă închipuiţi!
Erau pensionari pe bănci, liceeni…
Probabil că erau, dar la un moment dat scaunele erau cu taxă şi atuncea pensionarii nu veneau [să stea pe ele]. Dar acolo, tot aşa, se juca… spre [strada Schitu] Măgureanu, tot aşa erau fotbalişti, tot aşa se juca şah, se certau, unii ţineau cu [un jucător, alţii cu celălalt]… Dar nu, pe mine nu mă interesa, eu eram mult prea ocupat ca să mă ocup de chestiile astea.
Şi erau scaunele vechi ca cele care sunt acum?
În genul ăstora. Erau mai rudimentare, dar în genul ăsta. Dar interesant este că e ulmul ăla mare, frumos care este monument al naturii acuma, care e îngrădit, înspre [strada] Doctor Marcovici, pe-acolo, e un pom mare, mare şi frumos. Şi acolo era de jur-împrejur cu bănci şi [erau] una într-alta, ca să nu ajungi la pom, iar aceste bănci erau gratuite. Şi asta se chema <banca şomerilor> şi dacă vroiai să-ţi angajezi pe unul să-ţi facă o treabă, te duceai acolo şi-l găseai la <banca şomerilor>. După cum, dacă vroiai să angajezi un lăutar la o nuntă, un taraf, mergeai aicea, la Izvor, unde… – acum e dărâmat nu mai există – pe Splai, colţ cu Izvor – pe colţ era o bombă de-asta şi i se spunea <La Milogi>, că acolo se strângeau duminica şi cerşetorii de la bisericile astea de pe-aicea şi beau acolo. Şi acolo veneau şi ţiganii, dar şedeau în pâlcuri separate şi ţiganii veneau şi te vedeau la masă: <’Coane>, zice, <aveţi ceva, nuntă, ceva…?>, cutare, cutare. <Ştim [să cântăm] de-aia, pe franţuzeşte, ştim cutare, ştim cutare!>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]
