Denumit “Micul Paris”, Bucureştiul cunoaşte în perioada interbelică o perioadă de mare înflorire · se construiește intens, în special în centru · apar clădiri în stil clasic, modern Occidental (Bauhaus) sau neobrâncovenesc · amestecul de stiluri arhitectonice îi dă un farmec aparte.
Arhitectul Ion Mircea Enescu (n. 1920) era din Cluj, dintr-o familie de intelectuali. În 1939 a venit la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, oraş pe care l-a îndrăgit pentru aerul său nonşalant şi eterogen şi pe care nu l-a mai părăsit toată viaţa.
“Eu m-am ataşat de Bucureşti şi, deşi mi s-a oferit în ‘66 să mă duc la Cluj ca profesor la Facultatea de Arhitectură care se înfiinţase acolo, după o chibzuială de o săptămână, am refuzat acest lucru, adică mie mi-ar fi lipsit Bucureştiul ca stare de spirit, ca stil de idei, ca formă de exprimare foarte diferit, adică nu era tipizat, nu era clişeizat, şablonat. […] Bucureştiul a intrat în modernitate cu mult mai repede decât au intrat celelalte oraşe ale ţării, lucrul l-am constatat mergând şi la Iaşi şi la Cluj; ulterior mi-am dat seama că modernitatea Bucureştiului era incomparabil alta.
Pe urmă, a fost un lucru foarte interesant: eu am picat în Bucureşti într-un moment de controversă pe tărâm cultural care mai târziu a fost restrânsă prin factorul politic ce se impunea. Modelul devenea Germania şi Italia – mai târziu <modelul> a devenit Rusia şi stalinismul – dar eu am prins încă în Bucureşti confruntarea dintre avangardă şi conservatorism şi, în speţă, dacă în celelalte domenii nu pot să spun cu atâta exactitate [cum s-a desfăşurat această confruntare], în domeniul arhitecturii poziţiile erau foarte clare. Arhitectura oficială, arhitectura de stat, era clişeu clasic, tot ce s-a făcut în epoca avangardei care a existat în arhitectura modernă, Bulevardul Brătianu – care este modern, făcut între 1929-1938, în şapte ani, opt ani de zile – s-a construit ca un bulevard modern, lat… nu numai lat, dar cu o arhitectură pe care alte ţări europene nu au avut-o la vremea asta. Am vorbit cu arhitecţi englezi care erau uimiţi că într-o anumită porţiune a oraşului avangarda de arhitectură s-a manifestat aşa de interesant şi deodată. Şi conservatorii, care cu timpul câştigau teren, [prin] comanda de stat, cenzura care exista – cenzura în timpul lui Carol al II-lea exista – şi mimetismul oamenilor care, aşa cum s-a văzut şi mai târziu, văzând că ăsta e spiritul timpului, se duceau către mişcarea de dreapta, deci către mişcarea contrară mişcării internaţionaliste sau universaliste a culturii şi a picturii şi aşa mai departe.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2003]
