La 40 de zile de la Învierea Domnului, în funcție de data Paștelui, lumea creștină sărbătorește Înălțarea la cer a lui Iisus Hristos. La Ierusalim, pe locul consacrat ca fiind al Înălțării, pe Muntele Măslinilor, un prim lăcaș a fost întemeiat în jurul anului 390 de către o creștină de origine romană. Edificiul bizantin de atunci a fost distrus de perșii sasanizi la începutul secolului al VII-lea, apoi, de-a lungul istoriei, reconstruit, distrus din nou, reclădit de cruciați, și iar distrus, rămânând în cele din urmă o mică structură octogonală. Cu elemente adăugate de musulmani, actula Capelă a Înălțării Domnului, înscrisă într-un complex ce include mai multe lăcașuri, păstrează în interiorul său un loc unde se află adăpostită o lespede pe care dăinuie întipărită o urmă a tălpii Mântuitorului, de la ridicarea Sa la cer.
Cele mai timpurii descrieri ale Înălţării datează din secolul al V-lea, iar în secolul al VI-lea era configurată deja iconografia temei. În mod tradițional, Hristos a fost zugrăvit în postură frontală, ridicându-se într-o mandorlă, simbol al slavei dumnezeieşti, sau în profil, pe suișul unui munte, compoziția fiind împărțită în două planuri, cel terestru și cel divin. În timp ce, în sfera superioară, Hristos se ridică la cer, personajele principale ale lumii pământene, discipolii Săi și Fecioara Maria privesc în sus, spre El. În multe descrieri, în iconografia ortodoxă înotdeauna, Fecioara Maria se află în centrul grupului de apostoli privind spre Mântuitorul care, de obicei, dar nu întotdeauna, binecuvintează cu mâna dreaptă spațiul terestru lăsat în urmă.
Una dintre ilustrările timpurii ale Înălţării apare în „Evangheliarul lui Rabula”, un manuscris împodobit cu miniaturi, în secolul al VI-lea, la Mânăstirea Sfântul Ioan, din Zagba, în actuala Sirie, realizat de un scrib care a copiat cele patru Sfinte Evanghelii traduse de Rabula, un teolog care a cunoscut credința creștină în Palestina, hirotonit episcop de Edessa în prima jumatate a secolului al V-lea. În Evul Mediu, scena apare frecvent în manuscrisele ilumniate şi pe reliefuri, fiind prezentă în Psaltirea realizată pentru episcopul Drogo, ‘Drogo Sacramentary’, în 850, un nepreţuit manuscris iluminat carolingian. Scena Înălțării din acest manuscris pare să reia o compoziție de pe o placă de fildeș de la Munchen, din anul 400, posibil cea mai veche imagine a Înălțării. Maria apare împreună cu apostolii, înveșmântată în albastru, la fel ca Fiul său, ocrotit de doi îngeri în veșminte de asemenea albastre, înfățișat în profil, suind pe o colină și ținând crucea în mâna stângă, în timp ce atinge cu dreapta Mâna Tatălui ceresc. Cel mai cunoscut exemplu de manuscris iluminat gotic, ‘Les Tres Riches Heures du Duc de Berry’, din 1410, o colecţie de texte liturgice pentru fiecare oră a zilei, cuprinde între alte magnifice ilustraţii şi scena Înălţării Domnului, în care Iisus este descris frontal, în planul superior, în înaltul cerului albastru, fără a fi sprijinit de un nor, ca în alte reprezentări, ocrotit de îngeri dispuși longitudinal, ținând în mâna stângă crucea și binecuvântând cu dreapta.
O scenă dominantă în Evul Mediu, prezentă și în unele opere ulterioare, în care rămân în compoziție numai picioarele lui Iisus și poala veșmântului Său, în timp ce urcă la cer, este redată la început de secol XV de maestrul german Rüdiger Schopf, într-o fină stilizare, cu un desen precis și un accent cromatic regăsit în aureolele apostolilor. În secolul al XVI-lea, germanul Hans von Kulmbach, adaptându-și compoziția după o imagine din seria Pasiunilor, a maestrului său Albrecht Dürer, descrie ridicarea lui Iisus la cer tot prin dispariția Sa din spațiul pictural, în timp ce în planul inferior apostolii rămași pe pământ sunt martori ai scenei, uimiți, în rugăciune. Același tip de iconografie a Înălțării apare, de asemenea, într-un vitraliu de la catedrala Sfântul Ștefan din Viena, Austria, sau, la început de secol XVI, pe un retablu al altarului principal de la catedrala întemeiată în anul 781 la Oviedo, cel mai vechi oraș creștin al Spaniei, fondat în secolul al VIII-lea de doi călugări, și unul dintre cele mai râvnite popasuri ale pelerinilor ce se nevoiesc pe drumul spre Santiago de Compostela.
În Italia secolului al XIII-lea, la Bazilica Sfântului Francisc din Assisi, devenită unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj creștin, florentinul Giotto di Bondone desăvârșea o frescă descriind, între alte teme, și pe cea a Înălțarii. În scena deteriorată de trecerea timpului a rămas clară imaginea lui Iisus, în profil, purtat pe un nor, întinzând mâinile spre Raiul simbolizat de o serie de cercuri concentrice aurii. La fel ca la Assisi, Capela Scrovegni din Padova, parte din complexul muzeului civic al orașului, găzduiește un alt faimos ciclu de fresce realizate de Giotto, în primii ani ai secolului al XIV-lea. Aici, artistul își pune amprenta proprie asupra monumentalității formelor și clarității compoziței. Într-o dominantă de tonuri de albastru, Giotto Îl descrie pe Hristos în profil, cu mâinile ridicate, parcă străpungând porțile cerului, în centrul compoziției aflându-se doi îngeri care pecetluiesc întrepătrunderea dintre cele două planuri, celest și terestru. Personajele pământene privesc necontenit în sus, în rugăciune și uimire, îngenunchind alături de Fecioara Maria. Renascentistul italian distins la Mantova cu titlul de conte, la curtea ducelui de Gonzaga, Andrea Mantegna, îl âncadreazăpe Iisus într-o o mandorlă alcătuită din heruvimi alternând cu nori albaștri, urcând spre cer pe un nor, repetând gestul de binecuvântare specific bizantin. În planul terestru se află discipolii Săi și Maria, care ocupă un loc special în compoziția aglutinând elemente de iconografie bizantină, tradiție gotică și viziune renascentistă, cu forme alungite, posturi dinamice ale personajelor, o concretețe și o meticuloasă descriere a detaliilor. Datând de la începutul secolului al XVI-lea, ca prototip pentru retablul de la Catedrala din Sansepolcro, Toscana, ‘Înălțarea’ realizată de notabilul discipol al școlii umbriene, Pietro Perugino, într-o revărsare de culoare, Îl prezintă pe Iisus tot într-o mandorlă, plutind înconjurat de îngeri care zboară sau zburdă fluturând panglici, într-o neașteptată și neobișnuită atitudine ludică. În planul inferior se află Fecioara Maria și apostolii, amintind de monumentalitatea personaejelor lui Piero della Francesca, iar în fundal apare un peisaj local presărat cu detalii decorative. Reprezentantul Renașterii târzii Paolo Veronese sugerează în compoziția sa din 1575 cu tema Înălțării, de la bierica Sfântului Francisc de Assisi din Padova, un pronunțat dramatism, printr-o aglomerare de racursiuri în planul terestru, în timp ce în planul superior Iisus plutește într-un imens nor de lumină, protejat de heruvimi, într-o diversificată paletă cromatică. Ridicarea la cer a lui Iisus are un intens efect scenografic, accentuat de clarobscurul norilor, evindențiindu-se o impresonantă galerie de portrete în contrapunct cu natura înconjurătoare. Maestrul venețian Jacopo Tintoretto propune, spre finele secolului al XVI-lea, un alt exercițiu plastic pe tema Înălțării, ca un exemplu timpuriu al utilizării luminii pentru a exprima glorificarea lui Hristos. În tremurul de aripi ale îngerilor și ramurilor de măslin și palmier purtate de ei, Hristos se ridică cu o vitalitate copleșitoare peste norii de furtună, parcă străpungând marginea superioară a tabloului. O tumultuoasă etalare de planuri și volume, într-o structură teatrală și jocul vivace al umbrei și luminii, direcționează privirea spectatorului spre un peisaj sălbatic, unde apostolii sunt reuniți, pentru a-l invita să fie și el martor la evenimentul înfățișat.
În Olanda secolului următor, în 1636, maestrul clarobscurului Rembrandt van Rijn se concentrează pe o scenă a glorificării în care Iisus se ridică, într-un prinos de lumină, pe un nor purtat de îngeri, deasupra capului Său aflându-se Duhul Sfânt, ca un porumbel alb, iradiind raze de lumină, într-un contrast puternic cu planul inferior întunecat, unde rămân apostolii mirați. Scena, concentrată pe Hristos, este luminată dintr-o sursă venită de sus și lumina celestă se reflectă pe fețele discipolilor, simbolizând trăirea lor autentică, iar în partea stângă, un palmier uriaș ține împreună cele două tărâmuri ale cerului și pământului. În Mexic, artistul baroc propovăduitor al artei religioase, Juan Rodríguez Juárez, descendent al unei familii de pictori din Mexicul colonial, alege tot tema glorificării în opera sa din 1720, ‘Înălțarea lui Hristos’, aflată la Pinacoteca Bisericii San Felipe Neri, ‘La Profesa’. Într-o lumină intensă, Hristos este înconjurat de îngeri, în prim plan aflându-se Sfântul Petru și Fecioara Maria. Chipurile lor și mantia îngerului nu sunt luminate de sursa de lumină aflată în spatele lui Hristos, ci de una venind de undeva din fața tabloului, ca o sugerare a omniprezenței lui Dumnezeu. În secolul al XVII-lea, în tabloul său ‘Înălțarea’, pentru care a studiat, la Roma, ‘Schimbarea a față’ pictată de Rafael la început de secol XVI, neoclasicul american John Singleton Copley Îl înfățișează pe Iisus într-o lumină strălucitoare, cu mâinile întinse în lateral, în timp ce apostolii își întind mâinile spre El și doi îngeri stau de strajă alături de ei. Născut la Calais, educat în Belgia, poposit la Paris și stabilit la Londra, apoi la Manchester, unul dintre cei mai talentați artiști victorieni, Ford Maddox Brown, în ‘Înălțarea’ pictată în 1844 Îl reprezintă pe Iisus ridicându-se pe un nor, din întuneric spre lumină. Maria, așezată pe axul central, cu discipolii grupați în jurul ei, ridică mâinile spre El, în timp ce doi îngeri mijlocesc între cer și pământ. Îmbinând în creuzetul său suprarealist ingrediente ale artei, stiinței și religiei, mereu surprinzătorul catalan neobosit căutător de greu pătrunse înțelesuri, Salvador Dali, propune o percepție unică a lumii nevăzute, cu o bogată încărcătură simbolică, în ‘Înălțarea’ pictată în 1958, marcată de spiritul perioadei sale artistice numite a misticismului nuclear, o formulă prin care artistul, care se declarase, cu șapte ani înainte, primul pictor al erei atomice, încerca să aducă laolaltă știința și religia. Un vis cosmic, cum l-a numit Dali, a fost sursa de inspirație pentru ‘Înălțarea lui Hristos’, vis pe care l-a avut cu opt ani înainte de finalizarea tabloului. În acel vis, excentricul artist a văzut nucleul unui atom, de un galben intens, pe care ulterior l-a tălmăcit ca fiind o viziune a spiritului unificator al lui Hristos. Într-un racursi viguros, în prim plan apar picioarele Mântuitorului, îndrumând atenția privitorului spre trupul cu brațele întinse în lateral, și mai departe, spre cap, chipul nefiind vizibil. Deasupra capului lui Iisus, în planul superior apare soția artistului, Gala, adesea asociată de Dali cu Sfânta Fecioară Maria, veghind cu pios devotament trupul Fiului său, într-o răsturnare a iconografiei tradiționale, invitând la un temerar joc de contraste și interferențe plastice și semantice. (Autor: Cristina Zaharia)
