Bulevardul Regina Elisabeta este construit în două etape: porţiunea dintre Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi Colţea se deschide în 1857, iar al doilea segment în 1871 când îşi primeşte şi numele · cele mai multe dintre clădirile sale datează din prima jumătate a secolului XX · pe locul de azi al Pasajului Eforiei se afla Palatul Eforiei Spitalelor Civile construit în 1886 şi distrus într-un incendiu din 1937.
Emil Wagner (n. 1896) provenea dintr-o familie germană aşezată în Bucovina. A făcut liceul la Cernăuţi, apoi s-a specializat în meseria de sobar şi ceramist. S-a stabilit în Bucureşti în 1917.
„Pe Bulevardul Ştefan cel Mare cum era când aţi venit dumneavoastră?
Pe Ştefan cel Mare, era noroi, era drum de ţară, era noroi…
Dar erau locuinţe acolo?
Pe partea asta, pe Ştefan cel Mare înspre oraş erau, în partea cealaltă, nu erau case. Acolo unde e spitalul Colentina, nu erau case, era câmp, spitalul era în câmp. Şi pe timpul acela erau altfel de oameni, erau oameni cinstiţi, niciodată nu se încuia o casă, plecai de acasă, lăsai deschisă uşa, dar nu intra nimeni să fure! Erau oameni cinstiţi…
Dumneavoastră unde aţi stat la început?
Pe strada Aureliu, numărul 4. […] Lângă [Biserica] Armenească, din Armenească până în Calea Moşilor e strada Aureliu, acolo am stat. Dar prima dată am stat în Bulevardul Elisabeta, deasupra farmaciei Thüringer, când am venit la Bucureşti am stat acolo. O farmacie, Thüringer, la familia Lerescu, ăştia erau cei mai mari moşieri din România. Şi fata lor era măritată după general-doctor francez Pressy. Eu şedeam acolo şi ei şedeau mai mult în Franţa, dar proprietatea o aveau de la Brezoianu şi până la ei. Spitalul Eforiei, clădirile alea, erau proprietatea lor. Şi ei spuneau: <Emile, ai tu grijă de tot.> Eu luam chirie de la toţi, le trimiteam [chiriile], le puneam la bancă. […] Asta era după Primul Război Mondial, în 1921, până în ‘28.
Şi în ‘28 a murit domnul Lerescu şi nu ştiu ce au făcut pe urmă, că eu am cumpărat casa aia în [strada] Aureliu şi m-am mutat. De ce m-am mutat, pentru că m-am însurat şi nu mai puteam să stau în Bulevard. De ce nu puteam să stau în Bulevard, în Bulevard erau multe-multe femei, cocote, unde-i restaurantul <Gambrinus>, era plin acolo, case de rendez-vous erau. Şi eu şedeam… aveam garsoniera acolo şi fetele veneau la mine: <Emile, împrumută-mă cu 1 000 de lei…> Dar cinstite! Să ştii, cinstite ! Am trăit între ele acolo, în fiecare zi veneau: <Dă-mi 5 000 de lei, dă-mi 10 000 de lei, că mâine îţi dau>. A doua zi veneau şi dădeau banii înapoi.
Dar eu aveam pe una, Lenuţa de la Botoşani, o fată frumoasă, nici n-am mai văzut de atuncea o fată aşa frumoasă! Şi vroia… <Emile, hai să ne însurăm !> <Nu pot, măi fată! Tu eşti cocotă, nu pot, nu pot!…> Nu m-am agăţat niciodată de ele. Să ştiţi că ele erau profesoare, erau şi doctore, care erau curve. Dar în fiecare săptămână, schimbau blănurile, schimbau… Era barul <Mascota> în spatele Casei de Depuneri şi veneau acolo la barul <Mascota>. Şi pe timpul ăla cu 5 000 de lei […] cumpărau cinci haine de blană. Erau elegante, cocotele, erau foarte elegante!
[Industriaşul Leon] Leonida adusese din Italia o italiancă. Acolo a spus că nu e însurat, că o ia de nevastă şi a adus-o la Bucureşti şi aici el avea nevastă şi copii. Şedea pe bulevardul Dacia. Şi i-a închiriat la <Hotel Britania>, la <Hotel Dunărea> [de mai târziu], i-a închiriat un etaj întreg. Plătea 120 000 pe an, pe întreg etajul. Şi eu am fost într-o seară la barul <Mascota> şi am dansat cu ea, cu italianca, era frumosă italianca! Şi m-a invitat să viu la hotel. Eu n-am ştiut că şi ea e cocotă şi m-am dus acolo şi avea trei moşieri care veneau la ea. Era Leonida, era doctorul Angelescu şi doctorul de lângă Şosea, Zamfirescu. Ăştia trei veneau la ea. Şi avea bani cu duiumul, îi dădeau ei bani. Şi pe urmă s-a mai uitat după doctorul Oancea… Şi pe urmă eu am lucrat la ei, le-am acoperit casa cu ţiglă. ”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
