Vechiul Palat Regal este o construcţie derivată din casele stolnicului Dinicu Golescu · în 1832 clădirea trece în proprietatea statului, iar în 1837 devine Curtea Domnească a lui Alexandru Ghica Vodă care o foloseşte nu numai ca palat de ceremonie, dar o şi locuieşte · exact o sută de ani mai târziu, în vremea lui Carol al II-lea, pe acelaşi loc se inaugurează noul Palat Regal · este construit după planurile arhitectului N. Nenciulescu, cu contribuţia altor arhitecţi: Gh. Lupu, M. Lorenz şi M. Stoppa.
Grigore Olimp Ioan (n. 1913), bucureştean get-beget, fiul unui gazetar şi diplomat, a absolvit Facultatea de Drept. În timpul studiilor, în anii ’30, era ziarist la Universul.
„Mi-aduc aminte că era un magazin chiar în Piaţa Teatrului Naţional, fostul Teatru Naţional, care se chema <Djaburov>. Acest Djaburov vindea covoare foarte scumpe. […] Pe urmă, era alături, pe colţ, un magazin de instrumente muzicale unde se vindeau la început gramofoane şi pe urmă patefoane […] – ăsta era mare magazin! […]
Şi mai era ceva pe Calea Victoriei foarte interesant: […] era băcănia Dragomir Niculescu care era grozavă, acolo aveau nişte lucruri extraordinare! Se vindeau şi sandvişuri cu icre negre şi vânat. Când eram pe front, unui neamţ care a avut [liber] trei zile şi a venit în Bucureşti i-am dat tot felul de adrese de cârciumioare, mă rog, şi altele mai deochiate şi [l-am întrebat]: <Ce ţi-a plăcut cel mai mult la Bucureşti?> Şi mi-a spus: <Expoziţia alimentară de pe Calea Victoriei!> Nu era nicio expoziţie alimentară, era această prăvălie, dar la ei era atâta lipsă, că nu ştiau…
Şi mai era, în afară de chestia asta, era Bomboneria Palatului care e chiar în faţa Palatului, cam în apropiere – acuma e un loc viran acolo, pe vremea aia era palatul vechi. […] Era faimosul Corso, o cafenea, <La Corso>, unde se servea Schwartz şi tot felul de chestii – <Schwartz> înseamnă <negru> – era cafea cu frişcă, cu chestii… şi mai târziu era şi un cântec care invita : <Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea/ De la Palat la Şosea/ Să luăm o cafea la Corso…> şi aşa mai departe. Ăla s-a dărâmat pe vremea lui Carol al II-lea.
Mi-aduc aminte că a durat cam mult când s-a făcut palatul ăsta şi Garda [Regală] care era de onoare, era în uniformă – asta îmi plăcea mie grozav! – era în uniformă albastră, cu pantaloni gri, negri, nu ştiu, de altă culoare, dar cu nişte cizme care aveau un fel de genunchere, aşa, adică nişte cizme mai deosebite şi în cap avea o chivără în vârful căreia erau nişte… un pămătuf mare din păr de cal, alb, care cădea aşa, în jos. I-am şi fotografiat mai târziu, erau foarte interesanţi.
Iar ceva amunzant este că pe vremea când începuseră filmele sonore, la noi era aşa o… cum să spun, eram inundaţi de filme austriece şi erau numai filme de-astea, muzicale, foarte simpatice ni se păreau nouă şi acolo se lansase un cântec Adio mein kleine Garde Offizier şi Garda Regală, în fiecare zi, la ora 12 când se schimba, defila pe Calea Victoriei cu acest marş. Vă închipuiţi ce succes era şi câtă lume aştepta pe trotuar să treacă garda, cu Adio mein kleine Garde Offizier. Asta era din <figurile> lui Carol al II-lea. […]
Mai era pe Calea Victoriei un hotel mare care se chema <Splendid>, Hotel Splendid. Şi ăsta, jos, avea nişte prăvălii. Pe urmă, unde e Athenée Palace, în partea dreaptă era o frizerie mare de tot, cea mai frumoasă şi cea mai scumpă din Bucureşti, eu n-am fost la ea niciodată, care se chema <La Ionică>. Şi regele Carol îl făcuse pe Ionică, fiindcă era probabil frizerul lui, îl făcuse senator! […]
Palatul Regal era un punct de reper, era punctul central, dar a trecut foarte multă vreme, a durat până s-a construit aripa nouă. Pe noi, tinerii – asta vă spun, mai târziu, când eram student – nu ne interesa Palatul Regal, ne interesa o străduţă de alături care nu mai există, cam pe unde-i Hotel Bucureşti acuma, cred, care era o străduţă în unghi drept, cobora din Calea Victoriei şi o lua în unghi drept şi ieşea în Ştirbei Vodă. Şi acolo era un hotel de-ăsta, oarecum <prost famat> cum se spunea, dar în subsol era o bombă, un bar de-ăsta […], ştiu că coborai nişte scări puternice şi acolo, mă rog, ne duceam mai des.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2002]
