Din 1905 datează prima mărturie despre un cinematograf permanent în Bucureşti, pe Bulevardul Elisabeta, Cinematograful Oser · sălile de cinema se înmulţesc rapid, într-un timp foarte scurt · devine cunoscută Casa Pathé Frères, cu săli pe strada Lipscani şi pe Bulevardul Elisabeta · în 1908 se deschide Cinema Select pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Telefoanelor · la începutul secolului XX cele mai importante hoteluri au săli în care se proiectează filme: Hotel France, Hotel Bulevard, Hotel Frascatti, Hotel Roma.
Inginerul Vlăstar Apostolescu este nepotul istoricului Ion Nistor. Copil fiind, era adus adesea, în anii ’30, pe „Bulevardul cinematografelor” care îi plăcea nu numai pentru că iubea filmele, dar şi pentru reclamele sale luminoase.
„Pe Bulevardul Elisabeta, dacă stăteai pe trotuarul de la Cercul Militar şi priveai către Cişmigiu [era] o pantă care acuma mi se pare foarte atenuată, dar pe vremea aia mi se părea o pantă foarte mare. Seara era într-adevăr o feerie de reclame luminoase, pe dreapta, în special cinematografe, pentru că erau multe cinematografe, Roxi, Trianon, Capitol… în fine, mai multe cinametografe acolo, toate cu reclame luminoase care spuneau: <Filmul cutare, are cutare..> şi pe stânga erau magazine. Şi era din punct de vedere comercial o arteră comercială foarte importantă şi foarte spectaculoasă pentru vremea aceea. Şi frecventată, evident! Şi frecventată… […]
Aveam un unchi mai în vârstă şi cu care mă împrietenisem. Eu aveam să zicem 10 ani şi el avea 17-18 ani, era pilot, făcea cursul de aviaţie şi discutam aviaţie şi vroia să mă ducă la ARPA. ARPA era primul cinematograf, acolo unde acuma este Muzeul Armatei, chiar prima uşă. Şi ăla dădea fie filme poliţiste, fie filme western şi mama nu prea vroia, zicea: <Nu, că îl enervează pe ăsta micul, du-l şi tu la nişte filme mai uşoare… şi mai lente> – nu uşoare, ci fără, ză zicem, tensiuni şi nu ştiu ce. Şi el mă ducea pe ascuns acolo şi vedeam şi noi câte un western de pe vremea aia, ştiu eu… […]
Ce era pe locul Hotelului Intercontinental de acuma şi al Teatrului Naţional actual?
Era un maidan puţin mai civilizat, înainte vreme, că nu pot să-i spun altfel. Existau tot felul de şandramale, nişte corturi, a fost Circul Sidoli. Eu îmi aduc aminte că odată părinţii mei m-au dus la un circ care era aicea unde e clădirea rămasă de pe timpul lui Ceauşescu, asta mare, care nu poate fi utilizată în niciun fel… […] Acolo a fost Circul Medrano, asta nu mai ştiu când, prin ‘38-‘39-’40. Nu, înainte de război, ’38, aşa. Şi dincoace era… aici era o brambureală, ca să spun aşa. Aşa că mie îmi pare bine că s-a făcut Teatrul Naţional la care am o contribuţie majoră, eu personal, ca inginer, pentru că am proiectat acoperişul corpului de deasupra. Vedeţi, Teatrul Naţional are două nivele de acoperiş: nivelul sălii, ăla care seamănă puternic cu o mănăstire, făcut de Le Corbusier undeva, în Franţa, ca stil şi partea de sus despre care o bătrânică zicea: <Măi, când se termină hidrocentrala asta?> că avea forma asta curbă, de baraj. Şi eu am proiectat, sub conducerea marelui profesor acoperişul corpului scenei de la Teatrul Naţional…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2017]
