Sfântul Ilie, prorocul care a trăit cu multe veacuri înainte de Hristos, în cetatea Tesve din Samaria, este cinstit de creştini în ziua de 20 iulie, ca făcător de minuni şi aducător de ploaie spre alungarea secetei. Cu părul alb și purtând barbă, Ilie este descris în iconografie în diferite momente din viața sa – în ipostaza de ascet, de pribegitor în deșert, de făcător de minuni, de privilegiat martor al Schimbării la Față a lui Iisus și, cel mai adesea, în episodul ridicării sale la cer într-un car de foc, tras de cai de foc, într-un vârtej de vânt.
În ipostaza de făcător de minuni îl înfățișează pe Ilie, în tabloul ‘Ilie și văduva din Sarepta’, prolificul pictor italian de secol XVII Bernardo Strozzi, unul dintre exponenții barocului venețian. Într-o compoziție cu cele trei personaje ilustrate într-un joc alert al gesturilor, pe un fond negru, punctat de tușe strălucitoare de alb și ocru, Strozzi istorisește în lucrarea sa cum Ilie, ajuns la porțile cetății Sarepta, întâlnește o văduvă căreia îi cere apă și pâine. Cum femeia mai avea mâncare doar pentru ea și pentru fiul ei, Ilie o îndeamnă să nu se teamă că va rămâne fără hrană, căci va avea cămara plină, și minunea s-a împlinit, așa cum o încredințase sfântul.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, reprezentantul barocului spaniol José de Ribera, numit în Italia, unde și-a desfășurat cariera, Lo Spagnoletto, a realizat un portret al profetului Ilie, parte dintr-o serie de portrete de profeți comandate pentru capelele laterale ale bisericii unui vechi complex mănăstiresc de la Napoli, Certosa di San Martino, abandonat la începutul secolului al XIX-lea, în timpul ocupației franceze, ulterior devenit muzeu. Devotat tradiției Ordinului Cartusian, fondat la început de secol XI de către Sfântul Bruno, Ribera descrie în tonuri de pământ stinse, contrastând cu tușe de alb și ocru, imaginea în profil a prorocului ascet purtând în mâna stângă o carte, în timp ce în mâna dreaptă arde focul divin, pe un fundal tulbure ce dă volum personajului, prin contrastele dramatice între lumină și întuneric des folosite de Ribera.
O operă cu rezonanțe venețiene și o transparență remarcabilă a culorii, lucrarea ‘Profetului Ilie cu îngerul’ a spaniolului cu influenţe italiene Juan Antonio de Frías y Escalante face parte dintr-o serie de compoziții cu teme biblice legate de Euharistie, realizată de artist în cea de-a doua jumătate a secoluluial XVII-lea, pentru sacristia mănăstirii La Merced Calzada din Madrid, aflată acum în patrimoniul Muzeului Prado. Escalante evocă episodul biblic în care un înger trimis de Iehova lui Ilie în vis îl îndeamnă pe acesta să se trezească și să mănânce, căci avea de străbatut un drum anevoios. Hrănindu-se cu apa și pâinea aduse de înger, Ilie s-a întărit în mod miraculos și a putut stăbate deșertul timp de 40 de zile și 40 de nopți, pentru a ajunge la Muntele Horeb, identificat cu Muntele biblic Sinai, unul dintre cele mai importante locuri sacre pentru mozaism, islamism și creștinism. ‘Ilie în deșert’, operă a flamandului Dieric Bouts, reprezentant al Renașterii nordice, face parte dintr-un triptic comandat în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, pentru Biserica Sfântul Petru din Leuven. Spre deosebire de scenele de pe panourile laterale, cu teme din Vechiul Testament, având un caracter esențialmente narativ, cu personaje mici, plasate în peisaje vaste, episodul cu prorocul și îngerul care se apleacă asupra lui, cu aripile sale imense, atinge scara monumentală a panoului central. Artistul italian baroc Giovanni Lanfranco îl descrie pe proroc într-o abordare scenografică, în lucrarea ‘Profetul Ilie trezindu-se în deșert’, care face parte dintr-un ciclu pictat de Lanfranco pentru Cappella del Santissimo Sacramento a bisericii San Paolo fuori le Mura din Roma, bazilică ridicată de Constantin cel Mare peste locul mormântului Sfântului Pavel, cu un program iconografic consacrat Euharistiei. Cele două personaje domină compoziția, trupul lui Ilie împărțind pe diagonală spațiul în două zone aproape egale, într-un dialog dinamic sugerat de o altă diagonală ce unește privirile omului și îngerului, într-o revărsare de lumină. În lucrarea ‘Profetul Ilie în deșert vizitat de înger’, artistul baroc spaniol Felipe Gil de Mena, de la mijlocul secolului al XVII-lea, îl înfățișează pe proroc pe un fundal în tonuri fine de albastru, dormind la umbra unui arbust, când îi apare în vis îngerul care îi aduce un coș cu pâine și un vas cu apă. Vesmintele maro și alb purtate aici de proroc sunt cele specifice Ordinului carmelit, care își are originile pe Muntele Carmel, unde în secolele XII-XIII, în timpul cruciadelor, s-au stablit câțiva pelerini dornici a cinsti memoria Sfântului Ilie imitând modul său ascetic de viață. Pribegia lui Ilie în deșert este evocată de Danielle Ricciarelli, numit și Daniele da Volterra, cunoscut în istoria artei ca artistul care a înveșmântat personajele din Judecata de Apoi a lui Michelangelo, de la Capela Sixtină. În lucrarea sa ‘Ilie în deșert’, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, evocând episodul biblic în care Ilie fuge de furia reginei Izabela, evidențiază amprenta lăsată de Mighelangelo asupra stilului său, mai ales în privința anatomiei. Într-o paletă cromatică dominată de roșu si brun, Ilie este așezat în prim plan, adâncit în meditație asupra semnificației pâinii, o aluzie la Euharistia creștină ce avea să vină peste veacuri.
Prorocul Ilie a fost ridicat la cer înainte de a muri, într-un car tras de cai de foc, sub ochii ucenicului său, Elisei, acesta fiind cel mai frecvent reprezentat episod din viața sa. La Mănăstirea Sfântul Ivan din Rila, Bulgaria, de secol X, unul dintre cele mai importante monumente culturale ale Bulgariei, trăgându-și numele de la fondatorul ei, pustnicul Ivan, se conservă o valoroasă frescă în care este ilustrat Sfâtul Ilie într-o suprapunere a episodului din peșteră, în planul inferior, cu cel al ridicării la cer în carul de foc, în planul superior, într-o paletă cu contraste primare clare de roșu și verde, albastru și oranj. La Padova, la Capella degli Scrovegni, numită și Capella Arena, după denumirea terenului pe care a fost construită, pe locul unei arene romane, unde se păstreaza magnifice fresce de secol XIV, pictate de Giotto, pe peretele nordic al capelei apare episodul ridicării la cer a lui Ilie, înveşmântat într-o mantie albă, în carul de foc, pe un fond albastru. La Altarul ‘Schimbării la Față’ care împodobește Catedrala din Tortosa, Jaume Huguet, pictor de secol XV exponent al goticului catalan, zugrăvește o serie de imagini din viața lui Iisus și a profeților Moise și Ilie. Cu bogat decorate fundaluri aurii, într-o lumină ce transformă relatarea iconografică într-o manifestare a misterului, în centrul retablului se află Iisus, în episodul ce dă numele operei, avându-i în lateral pe Moise și pe Ilie, iar în planul inferior pe Apostolii Petru, Iacov și Ioan, într-o fericită întâlnire a propovăduitorilor Vechiului Testament cu cei ai Noului Testament. Panourile cu episoade din viața lui Ilie împărtășesc cu cele legate de Moise simbologia focului ca semn al puterii divine, în timp ce panoul din dreapta sus arată ridicarea lui Ilie la cer în carul de foc și pe Elisei strigând după maestrul său. Într-o paletă dominată de roșu, brun, negru și auriu o expresivă naturalețe învăluie personajele altarului, figurile descrise reflectând tipologii comune ale contemporanilor artistului, încadrate în peisaje cotidiene.
În Iordania, nu departe de Marea Moartă, pe drumul străbătut de credincioși în căutarea locului de botez al lui Iisus, în Betania de dincolo de Iordan, care a făcut parte din ruta de pelerinaj din vremea creștinismului timpuriu dintre Ierusalim, râul Iordan și Muntele Nebo, călătorii află odihnă printre vestigiile unui sit arheologic ce conservă așa-numitul Deal al lui Ilie, ‘Jabal Mar Elias’, și zona lăcașurilor Sfântului Ioan Botezătorul. Pe Dealul lui Ilie din Betania, menționat ca loc de ridicare a sa la cer de către mulți călători și pelerini, cum ar fi cel cunoscut ca Pelerinul de la Bordeaux, în secolul al IV-lea, de Theodosius în secolul al VI-lea sau de Pelerinul de la Piacenza, tot în secolul al VI-lea, pot fi văzute ruinele unei mănăstiri bizantine și ale unei biserici ce a fost închinată prorocului. Pe acest deal venerat de secole ca loc sfânt, localnicii și pelerinii vin să se roage, mai ales de sărbătoarea prorocului, iar păstorii își aduc cu speranță de vindecare animalele bolnave. Pe vremuri, aici veneau localnicii și pentru a căuta dreptate. Dacă două persoane aveau o dispută, cel agresat îl putea duce pe cel acuzat pe deal, pentru a-i cere să îi jure Sfântului Ilie că nu a greșit, iar aceasta era o dovadă suficientă a nevinovăției persoanei.
În Israel, pe Muntele Tabor, Muntele Sfânt al Domnului, din Galileea biblică, pe locul considerat de tradiția apostolică drept cel al Schimbării la Față a lui Iisus, când S-a îmbrăcat în slavă și le-a vorbit prorocilor Moise și Ilie, care L-au văzut transfigurat în lumina divină, se ridică o Biserică franciscană a Schimbării la Față, peste ruinele unui vechi lăcaș bizantin din secolele IV-VI și al unei biserici de secol XII, din perioada Regatului Cruciaților. În biserica actuală, finalizată la începutul secolului XX, există trei grote, descrise în vechime ca trei capele reprezentând cele trei locuri pe care Petru le-a dorit zidite pentru Iisus, pentru Moise și pentru Ilie. Tot pe acest munte numit în secolul al XII-lea „cerul pe pământ”, în scrierile pelerinului bizantin Phocas, rătăcitor în „Țara Sfântă, stă mărturie de credință și o mănăstire ortodoxă cu hramul Schimbării la Față, prima zidită de români la locurile sfinte, începută în secolul al XIX-lea de arhimandritul Irinarh Rosseti și continuată de ucenicul său, arhimandritul Nectarie Banul.
Pe țărmul Mării Mediterane, în apropierea orașului Haifa, pe Muntele Carmel, unde, dorind să urmeze exemplul de credință al Sfântului Ilie, mulți pustnici au deprins nevoința de a locui în peșterile din zonă, se întinde unul dintre locurile simbolice legate de Ilie, peștera sa de sub altarul bisericii principale a Mănăstirii Stella Maris, un așezământ ridicat la jumătatea secolului al XII-lea de către călugării Ordinului Carmelit. Altarul de piatră din peșteră e străjuit de o statuie mai recentă a profetului Ilie luptând cu profeții zeului Baal, spre neuitarea statornicei sale credințe. Se crede că Ilie s-a adăpostit aici de mânia Izabelei, soția regelui Ahab al Israelului, care încuraja cultul zeului Baal. După ce a demonstrat neputința profeților zeului Baal, Ilie a jertfit pe altar un taur, care a fost mistuit de un foc coborât fulgerător din văzduh. Pe locul acestei minuni, poporul l-a proclamat din nou pe Iehova ca Dumnezeu al său, iar profeții lui Baal au fost executați. După ce peștera a încetat să mai fie folosită pentru zeul Baal, i-a fost dedicată prorocului Ilie și cinstirii acestuia, probabil în perioada bizantină timpurie. Mai apoi, la finele secolului al XIII-lea, odată cu înfrângerea cruciaţilor, mănăstirea zidită aici a fost distrusă, iar călugării truditori în ea, decimați de musulmani. Abia după jumătatea secolului al XVIII-lea carmeliţii au urcat din nou la Peştera lui Ilie, construind aici o altă mănăstire, pe locul aşezământului din perioada bizantină. Cum locului i-au fost mereu atribuite puteri tămăduitoare, a atras de-a lungul timpului pelerini veniți în căutare de alinare, vindecare și mântuire, și însemnele trecerii lor prin peșteră au rămas scrijelite pe zidurile ei, ca neprețuită mărturie pentru urmașii de peste veacuri. Se mai crede că Ilie a înființat aici o școală de profeți, la întoarcerea sa din exil de pe Muntele Sinai, unde ar fi studiat succesorul său, Elisei, și mai târziu alți închinători devotați lui, în secolul al XII-lea, în timpul dominației cruciaților în regiune.
Autor: Cristina Zaharia
RADOR – 20 iulie
