După Primul Război Mondial, flota militară a fostului Imperiu Austro – Ungar a fost împărțită între statele învingătoare. Din navele care au revenit marinei române, Divizia de Dunăre a primit în 1921 trei monitoare fluviale, care, împreună cu cele patru existente și cu șapte vedete de siguranță, au format o puternică forță fluvială. Cu toate acestea, conducătorii bolşevici de la Odesa au considerat că este posibilă o forțare a Dunării și a Nistrului pentru a declanșa o revoltă în sudul Basarabiei. Conform planului elaborat de Comitetul revolutionar de la Odesa, la 12 septembrie 1924 un grup mare de bolșevici a trecut Nistrul și a ocupat satele de pe malul românesc. Apoi, în noaptea de 15/ 16 septembrie, au atacat localitatea Tatar Bunar. Au tăiat firele telefonice și au omorat jandarmii români. Au instalat santinele la toate intrările și ieșirile localității, au arborat drapele roșii. Apoi au atacat pichetul grăniceresc. În satele ocupate, rebelii au creat instituții sovietice – comitete revoluționare, unități de miliție și Gărzi Roșii. Pentru înăbușirea bolșevicilor, Guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină (canoniera Ghiculescu). S-au dus lupte între grupurile bolșevice și armată. După câteva zile, bolșevicii au fost înfrânți. Au fost ucişi câteva sute de rebeli, aproapte cinci sute au fost arestați. O parte din revoluționari au reușit să fugă pe mare în URSS. Pentru prinderea fugarilor, Divizia de Dunăre a ordonat canonierei Ghiculescu să se deplaseze în zonă, să patruleze și să captureze elementele bolșevice. Pe canoniera Ghiculesu, se afla în calitate de elev – aspirant Constantin Borș :
“Pe 18 saptembrie [1924], pe la două – trei noaptea, a început să zbârnâie telegraful de pe canoniera Ghiculescu. Am primit ordin să plecăm imediat în Baia Jibrieni la Tatar Bunar pentru că acolo este răscoală. S-a dat ordin “la posturile de plecare”. Canoniera a oprit în față localității Tatar Bunar. Am lansat la apă o barcă. Comandantul a vrut să debarce să vadă ce s-a întâmplat. M-am rugat de comandant să mă ia și pe mine. Eu eram un simplu ofițer la bord – eram aspirant, încă nu fusesem înaintat sublocotenent. Comandantul a fost de acord, așa că am debarcat în satul Tatar Bunar. De pe canoniera Ghiculescu au debarcat doar opt – zece marinari și doi ofițeri: comandantul și eu. Noi ne-am dus neînarmați pentru că în timpul ăsta tot satul fusese ocupat de armata de uscat. La intrarea în sat era un podeț. Pe podețul ăsta era un rus împușcat drept în cap, în frunte [probabil Ivan Bejan – Kolțov, unul dintre conducătorii bolșevici]. Era lăsat acolo, jos. Locuitorii satului Tatar Bunar erau grozav de speriați fiindcă intraseră în sat trupe terestre care i-au ajutat pe grăniceri. În lupta care a avut loc au fost uciși mai mulți bolșevici. Și grănicerii au avut pierderi: doi morți și mai mulți răniți care au fost imediat evacuați. Au fost răniți și din sat. Tot satul era speriat. Stăteau închiși în case. Se uitau la noi și credeau că am venit să-i omorâm. Când au văzut că suntem marinari s-au speriat și mai tare. De la debarcader la pichetul grăniceresc era cam jumătate de kilometru. Am fost și la pichetul grăniceresc, care era o clădire ușoară cu două camere. Pichetul era străpuns de multe gloanțe trase de bolșevici. În localitatea Tatar Bunar, noi, marinarii, am rămas până seara. Seara ne-am întors pe canoniera Ghiculescu. În zonă am rămas vreo patru – cinci zile. Făceam patrulări de la Baia Jibrieni până la granița rusească. Vroiam să-i prindem pe cei care ar fi vrut să fugă la ruși, pe mare, cu lotcile. Am navigat cu luminile stinse ca să punem mâna pe ei. N-am prins nici unul. Asta a fost Tatar Bunar.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996]
