În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a avut o mică flotilă de submarine, din care cele mai mari au fost Delfinul, Rechinul și Marsuinul. Delfinul – primul submarin român – a fost construit la Fiume și a fost lansat la apă la 9 mai 1936. Celelete două submarine din dotarea Marinei Militare – Rechinul și Marsuinul – au fost construite la Șantierul Naval Galați după planurile firmei J.V.S. din Haga. Ele au fost lansate la apă în 1941 (Rechinul la 5 mai și Marsuinul la 25 mai) și au devenit operaționale în 1943. Odată cu construcția submarinelor, s-a acordat o atenție deosebită și pregătirii echipajelor. Primul echipaj de pe Delfinul a fost instruit la Fiume odată cu construcția submarinului. Apoi, în mai 1942, s-a constituit la Galați Centrul de Instrucție Submarine și Vedete Torpiloare care trebuia să familiarizeze echipajele cu instalațiile de la bordul submarinelor.
Submarinul Delfinul a avut un echipaj format din cinci ofițeri, treizeci de maiștri și zece marinari. Marinarii au fost folosiți la munci puțin calificate, de exemplu la bucătărie. Maiștrii militari, considerați specialiști, erau folosiți ca timonieri, timonieri pentru cârme orizontale (pentru deplasarea în imersiune), torpilori, artileriști, mecanici, elecricieni și radiotelegrafiști. Maistrul clasa I Petru Zamfir, timonier pentru cârme orizontale, a fost îmbarcat la bordul submarinului Delfinul la 1 aprilie 1942 cu gradul de sergent. După o pregătire de numai două săptămâni la nava bază Constanța, Petru Zamfir a primit aprobarea de a pleca cu submarinul Delfinul în mai multe misiuni în Marea Neagră. După un an, în 1943, considerat un submarinist cu experiență, Petru Zamfir a fost mutat pe submarinul Rechinul :
“Pe submarine viața era grea În prmul rând, la submarine era o disciplină extraordinară. Nu aveam voie să punem mâna decât acolo unde eram instruiți. Orice greseală costa. Pe submarine nu se umbla ca pe o nava de suprafață, de la un capat la altul. Un exemplu: cu submarinul Rechinul am avut o misiune de 45 zile. Nu mi-am văzut colegii care lucrau în alte zone ale submarinului. 45 zile!…. Nimeni nu avea voie să se deplaseze de la prova la pupa. Dacă era nevoie ca un om să se deplaseseze de la prova la pupa, se anunța la postul central: “Centrala! De la pupa la prova urmeaza să plece un om.” “Câte kilograme are?” Se bagă aceași greutate de apă în locul lui. Așa de sensibil era submarinul ca sa se mențină orizontal. Nu era voie să ne deplasăm prin submarin. Într-o misiune, nu vedeam colegii din celelalte compartimente. Cazarea se făcea în paturi suspendate. Mâncarea era numai rece, numai conserve. Apa era numai pentru băut și era rațioanizată. Nu ne bărbieream. Alimentele erau astfel alese încât să nu producă sete. Mâncarea se dădea în farfurii din mână în mână de la centru către extremități. Era o toaletă. Pentru urină se foloseau căldarile cu motorină pentru că WC-ul avea o instalație foarte pretențioasă. De altfel, alimentele pe care le consumau nu produceau nevoia de a folosi wc-ul prea des. După 16 – 17 ore de imersine viața devenea grea: aerul se rarefia. Precizez: la suprafață mergeam cu motoare diesel. Și când intram în imersiune se trecea pe motoarele electrice care erau alimentate de baterii. Uleiul, motorina, miroseau, degajau bioxid de carbon, gaze. Corpul omenesc dagaja bioxid de carbon. Astfel, aerul devenea greu respirabil. Nu puteai să dormi. Submarinul este împărțit în compartimente etanșe, cu uși care se închideau etanș. În timpul imersiunii aceste uși erau închise. Legătura între compartimente se făcea numai telefonic. În fiecare compartiment existau “dozatoare de oxigen”. Submarinul avea în dotare butelii cu oxigen. Aceste dozatoare de oxigen se foloseau atunci când submarinul era într-un pericol iminent. Ele aveau un indicator tip ceasornic cu numarul de persoane: zece… doisprezece … și venea oxigen pentru numărul de persoane care era indicat acolo. Acel oxigen noi nu l-am folosit în timpul războiului. Era pentru cazuri de forță majoră. Să avem încă o rezervă de oxigen. În fiecare compartiment exista o instalație “purificatoare de aer” care avea niște filtre ca la maștile contra gazelor. Aerul trecea prin aceste instalații, dar se rarefia. Cel mai greu de suportat era umezeala. Cu toate că pereții erau căptușiți cu plută, transpirația era continuă. Aveam haine de piele neagră, care erau albe de mucegai. Am avut momente când ni se făcea rău atunci când ieșeam la suprafață. Când se ieșea la suprafață se încărcau bateriile. Simultan se făcea și ventilarea tuturor compartimentelor, ca atunci când se intra în imersiune să fie aer curat. Dar, la 45 oameni, după 15 – 16 ore de imersiune, acest aer nu mai era bun pentru respirație. Și atunci viața devenea grea. Iluminatul era normal pentru un submarin. Era o economie drastică.. În imersiune submarinul putea să meargă cu opt noduri timp de o oră si jumătate. După aia trebuia să iasă la suprafață. Și atunci se mergea cu viteza minimă … unul… maxim două noduri. Aceasta era un mare neajuns: atunci când îți apărea o navă la suprafață, nu puteai să o ajungi, să îi ieși înainte. O pierdeam. Noi trebuia să fim într-o zonă de trecere, cât mai aproape de inamic. Bateria de acumulator putea să dureze un număr mic de ore, după care trebuia încarcată. Și încărcarea bateriilor reprezenta un risc destul de mare, pentru că trebuia făcută într-o zonă sigură, unde nu exista nici un pericol. Se decuplau /eliciile/ de la motorul diesel. Apoi motorul diesel se cupla cu motorul electric, care devenea un dinam, care făcea curent electric. Așa se încărcau bateriile. În timpul ăsta, submarinul nu se putea deplasa. Pentru a nu fi luați prin surprindere, decuplam un singur motor diesel. Celălalt motor diesel îl lasam cuplat cu elicea. După ce se încărcau bateriile, se făcea aerisirea întregului submarin. Această operațiune se făcea până la ora 1 noaptea, ca să nu fim prinși de zori când deveneam vulnerabili la avioane și vase de suprafață inamice. În cazul în care aveam răniți la bord, unul dintre marinari avea cunoștințe pentru primul ajutor. Erau truse de prim ajutor în fiecare compartiment. Și în perioada când ne-am pregătit pentru submarine, toți am făcut niște cursuri pentru acordarea primului ajutor. Am avut câteva cazuri de indigestie. Pentru asta aveam la bord rom și cognac. Și cel bolnav primea un pahar [cu băutură]. Desigur, aveam și medicamente. Submarinul nu avea încălzire. Era frig. Aveam șube, îmbrăcăminte groasă, căciuli.
La Constanța eram cazați la nava bază Constanța, care era un adevărat hotel plutitor, unde condițiile erau extraordinare: aveam bucătărie non stop… noi nu plecam în oraș la restaurant. Noi stăteam la nava bază. Apăsam pe buton, venea militarul, dădeam un bon și ceream friptură, vin, bere, prăjituri… Acest regim era numai pentru submariniști. Noi eram plătiți foarte bine. La submarine banii primiți pentru îmbarcare erau dubli față de navele de suprafață. În timpul marșului hrana era gratuită. Tot echipamentul era gratuit. Pentru fiecare ora de imersiune se plătea 140 lei, indiferent de grad. Și Ministerul a adăugat 100 de ore în fiecare lună. Deci, primeam o soldă mare…. Eu luam cât un colonel de la trupele de uscat. Deci, pe submarine eram bine plătiți, mâncarea era foarte bună, comandanții erau bine pregătiți și care s-au purtat frumos cu noi“.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2001]
