Joi, 6 august, marcăm 360 de ani de la moartea lui Diego Velázquez, pictor spaniol, unul dintre cei mai importanţi artişti ai lumii din secolul al XVII-lea.
* * * * *
Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (sau Velásquez) s-a născut la 6 iunie 1599, la Sevilla, în Spania, fiind fiul lui Juan Rodriguez de Silva, descendent al unei familii de nobili portughezi, și al Jeronimei Velázquez.
A fost botezat în biserica din cartierul popular „San Pedro”, luând, după obiceiul spaniol, numele mamei.
Încă din primii ani ai vieţii, devine pasionat de desen, pentru ca, în anul 1610, să ajungă ucenic în atelierul lui Francisco Pacheco, unde va acumula cunoștințe aprofundate de teoria şi practica artei.
La 14 martie 1617, Velázquez obține brevetul de pictor, care îi va conferi dreptul de a-şi deschide un atelier propriu şi de a îndruma elevi.
În 23 aprilie 1618, se căsătorește cu Juana Pacheco, fiica maestrului său, de la care va primi o zestre considerabilă. Socrul şi maestrul său, declara atunci: „După cinci ani de educaţie şi instruire, i-am dat mâna fiicei mele, mişcat de virtutea, integritatea şi părţile sale bune, precum şi de aşteptările faţă de marele său talent.”
În 1619, artistul pictează „Negustorul de apă din Sevilla”, în care se remarcă prin controlul compoziţiei, culorii, luminii şi naturaleţea figurilor şi a poziţiilor acestora, precum şi prin natura moartă realistă.
În anul 1622, Velázquez pleacă la Madrid, unde va picta portretului poetului Luis de Góngora y Argote.
Prin talentul său, va atrage atenţia Curţii Regale, unde va fi solicitat să realizeze portretul capelanului Don Juan de Fonseca.
Pictura, realizată în timp record şi de o deosebită acurateţe stilistică, va ajunge la Palatul Regal „Alcazar”, unde îmsuşi regele Filip al IV-lea se declară entuziasmat.
La solicitarea suveranului, va realiza, tot în timp scurt, portretul acestuia, iar lucrarea va marca începutul unei legături pe viață între pictor și rege.
Drept urmare, la 6 octombrie 1623, Velázquez este numit „pintor de camera”/”pictor de curte”, mutându-se cu familia la Madrid, chiar în Palatul Alcazar.
În perioada 1628-1629, la Madrid va sosi pictorul flamand Peter Paul Rubens, care pictează portretele familiei regale, iar între acesta şi Velázquez se va lega o legătură socială şi artistică strânsă. Vor viziona împreună lucrările de artă din Palatul „Escorial” şi vor discuta îndelung despre arta italiană.
Drept urmare, în anul 1629, cu dorinţa de a cunoaşte arta acestei ţări, Velázquez primeşte permisiunea suveranului să viziteze Italia.
Va vizita Genova, Milano, Veneția și Roma, unde va rămâne timp de un an.
Va merge, apoi, la Napoli, unde va realiza portretul surorii regelui spaniol, infanta Maria, căsătorită cu viitorul împărat Ferdinand al III-lea. Tot în verioada voiajului italian, artistul realizează „Haina cu sângele lui Iosif adusă lui Iacov” şi „Fierăria lui Vulcan”.
În ianuarie 1631, artistul revine la Curtea Regală spaniolă, unde va începe realizarea unei serii de portrete şi de lucrări cu tematică religioasă.
Va realiza şi remarcabilele lucrări „Iisus pe Cruce”, o compoziţie de o simplitate şi o naturaleţe monumentale, şi „Încoronarea Fecioarei”, în care solemnitatea şi demnitatea personajelor sfinte sunt date de veşmintele voluminoase şi colorate într-o compoziţie de o splendoare absolut excepţională.
Anul 1635 îl va dedica realizării tabloului „Predarea Bredei”, care reprezintă momentul în care Justin Nassau, guvernatorul orașului olandez Breda, predă cheile orașului său generalului Ambrogio Spinola, comandant al oștilor spaniole victorioase, lucrarea fiind pictată pentru decorarea marelui salon al noului palat „Buen Retiro”.
De asemenea, pentru decorarea sălii tronului din noul palat, terminat în anul 1635, Velazquez a pictat o serie de portrete regale ecvestre, urmând o tradiţie care a început în Spania odată cu portretul făcut de Tiţian lui Carol al V-lea la Mühlberg (1548) şi a fost continuată de Rubens.
În anul care a urmat, Velázquez primeşte titlul de „ayuda de guardarropa” şi sarcina decorării apartamentelor regale.
În anul 1643, devine superintendent al colecției regale, având ca atribuție supravegherea lucrărilor de renovare a Alacazarului, iar această perioadă coincide cu o apropiere şi mai mare de suveranul spaniol.
Tot în această perioadă, Velázquez va picta câteva nuduri, o raritate în acea epocă artistică, cel mai important fiind „Venus la oglindă”.
În anul 1649, Velázquez pleacă din nou în Italia, de data aceasta pentru a cumpăra picturi și sculpturi pentru noua galerie a Palatului Alcazar.
Artistul se va afla la Veneţia, Modena, Parma, Bologna şi Roma, iar pentru colecţia suveranului spaniol va achiziţiona tabloul „Venus și Adonis adormit” de Paolo Veronese, precum și numeroase lucrări ale lui Tintoretto.
În perioada în care s-a aflat în Italia, a pictat portretul servitorului său, Juan de Pareja – căruia, după întoarcerea în Spania, îi va reda libertatea – iar lucrarea va atrage în asemenea măsură admiraţia artiştilor italiani, încât Velázquez va fi ales membru al „Academiei Sfântul Luca”.
Tot acum, va realiza portretul Papei Inocențiu al X-lea, în care artistul manifestă o virtuozitate tehnică incredibilă. Însuşi Suveranul Pontif este încântat de lucrare, intenţionează să plătească pentru artist o sumă fabuloasă, însă Velázquez va declina oferta financiară, declarând că realizarea portretului papal este o obligație de serviciu a pictorului de curte al „Majestății Sale Catolice”.
În iunie 1651, el va reveni la Madrid, urmând o altă perioadă în care curtea regală spaniolă va beneficia de noi capodopere realizate de artist.
În februarie 1652, Filip al IV-lea îl numește pe Velázquez „mare mareșal al Palatului”/”aposentador mayor de Palacio”, iar în anul 1659, i se conferă crucea de „Cavaler al Ordinului Sfântul Iacob”.
În anul 1660, are loc cununia infantei Margareta-Tereza cu regele Franței, Ludovic al XIV-lea, care se desfăşoară la granița franco-spaniolă şi la care va contribui şi artistul, prin decorarea pavilionului spaniol, însă după revenirea la Madrid, pictorul se îmbolnăvește de malarie. Însuşi Regele va sta la căpătâiul său, însă după o săptămână de agonie, Diego Velázquez pleacă la Domnul, la 6 august 1660, fiind înmormântat în biserica San Juan Bautista.
Velázquez a lăsat posterităţii, nu doar o serie de capodopere remarcabile, ci şi o nouă viziune și un nou mod de transpunere a naturii pe planşă.
Deşi a fost considerat pictor de curte, titlu conferit de regele Filip al IV-lea al Spaniei, Velazquez a pictat cu măiestrie şi portrete de oameni simpli: târgoveţi, ţărani, servitori …
Velasquez iubea hainele frumoase, fiind o persoană extrem de elegantă şi avea o bibliotecă impresionantă, fiind interesat de arhitectură şi ştiinţă.
Multe dintre picturile sale au fost achiziţionate apoi de colecţionari străini, în special englezi, iar numeroase lucrări mai târzii, se află acum la Muzeul Prado din Madrid.
În iulie 2007, lucrarea lui Diego Velazquez „Sf. Rufina” s-a vândut în cadrul unei licitaţii organizate la Londra, de casa Sotheby’s, pentru 8.420.000 lire sterline, un record absolut pentru artist, lucrarea devenind şi cel mai scump tablou semnat de un maestru spaniol. Tabloul a fost cumpărat de Fundaţia Focus Abengoa din Sevilla, oraşul natal al artistului.
Compoziţia realizată de Velazquez este una dintre puţinele lucrări ale artistului vândute vreodata la licitaţie. Se pare că pictorul le-a folosit ca modele pe cele două fiice ale sale, Francisca şi Ignacia, deşi nu se ştie cu siguranţă care dintre ele a fost aleasă pentru chipul sfintei care ocroteşte oraşul Sevilla.
