În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, principala misiune a submarinelor române a fost să supravegheze porturile rusești, să culeagă informații despre flota rusă și despre relațiile comerciale pe care sovieticii le aveau cu Turcia. La începutul războiului, datorită liniei frontului, submarinul Delfinul a supravegheat zona Sevastopol – Odesa. Apoi, între 1943 – 1944, zona Batum – Novorosisk a fost atent monitorizată de submarinul Marsuinul. Lansat la 25 mai 1941, submarinl Marsuinul avea un tonaj mijlociu (în jur de 500 tone) și ca armament avea șase tuburi lanstorpile, un tun de 88 mm a/a și naval, un tun Oerlikon de 20 mm. Echipaul s-a instruit și s-a format din punct de vedere tehnic în cadrul Centrului de Instrucție de la Galați. Din echipaj a făcut parte și locotenentul de marină Camil Cernat, care a participat la toate misiunile pe care submarinul Marsuinul le-a avut :
“În luna mai 1944, noi am primit ordinul să ne pregătim să aprovizionăm submarinul cu combustibil și armament pentru că vom merge în zona Batum – Novorosiisk. Am primit un plic cu ordinal de operații, pe care puteam să-l deschidem doar când ajungem în careul “X” al Mării Negre. Doar atunci vom afla în detaliu care este misiunea noastră. Am plecat în ziua de 10 mai 1944, seara la ora 22.00, în coada unui convoi… era ultimul convoi româno – german care pleca în Crimeea ca să evacueze soldați români și germani. La ieșirea din barajul de mine care proteja portul Constanța, ne-am despărțit de convoi. Convoiul a luat drum est – către Sevastopol, noi am luat drum SE către coasta turcească. Am mers vreo jumătate de oră, când un vas german, care asigura protecția convoiului pe partea dreaptă, ne-a văzut și a deschis foc de armă automată. Noi ne-am dat seama că este o greșeală și am dat un semnal valabil pentru zona și ora respective. A fost o rachetă luminoasă. Imediat focul a încetat. Dimineața următoare, eu eram cart 4.00 – 8.00. Submarinul era la suprafață, iar eu eram de veghe pe turela submarinului. La ora 6.30 dimineața, am remarcat la orizont un avion. Conform dispoziţiilor, ne-am băgat imediat sub apă. Alarmă, imersiunea rapidă, însă avionul a văzut bulboana de aer care se face când se bagă submarinul sub apă. Deşi era un avion german, nu s-a uitat în carnetul lui de bord, să vadă dacă eram semnalaţi în zona respectivă. Şi ne-a dat prin radio: submarin inamic, în punctul cutare. În porturile bulgăreşti erau nişte nave KFK – vânătoare de submarine cu echipaj croat. Şi această formaţie de KFK a primit ordin să ne caute și să ne bombardeze. Ceea ce au şi făcut. Şi am fost grenadaţi de dimineaţă de la 7 până seara la ora 8, am primit 420 de bombe antisubmarin, fiecare având de la 3 până la 300 de kilograme de trotil. Aşa încât am stat numai la adâncimea maximă, fără zgomot, fără încălţăminte, oamenii umblând în ciorapi, fără să vorbească, fără să mănânce, fără mişcare în interiorul submarinului ca să facem economie la oxigen. Numai seara, la ora 8, am ieşit la suprafaţă…. Ne-am dat seama că a fost un bombardament făcut de aliaţii noștri, pentru doar nemții aveam aparatele cu care ne-au căutat. Erau aparate care emiteau unde ultrascurte; aceste unde se reflectau de corpul submarinului, se întorceau la emițător şi, în felul acesta, ne detecta poziţia şi direcţia. Numai nemţii aveau aceste aparate. Ruşii nu le aveau atunci. Comandantul a făcut o adunare a ofiţerilor şi am hotărât de comun acord să ieşim din apă cu turela şi să tragem un semnal de recunoaştere. Nu am apucat să facem manevra asta, pentru că ieşind la cota de 20 de metri, detectarea s-a facut mult mai precis. Atacul a devenit mai puternic. Așa că s-a ordonat: ,,Înapoi, că altfel ne omoară ăştia!” Şi n-am putut să dăm semnal că suntem acolo. Seara, prin radio, cu semnale scurte, am anunţat comandamentul de la uscat. Am fost atacaţi de aliaţi. Când am trimis telegramă la comandament, acest lucru s-a înregistrat greşit: în loc de ,,aliat” a ieşit ,,uliat”. Şi la comandament au căutat în anuarul flotei sovietice, să vadă dacă există ,,uliat”. Şi au văzut o navă care se chema ,,Uliat”. ,,Ia uite domnule, au fost atacaţi!” După ce atacul a încetat, am mers în continuare noaptea, singuri, la suprafață, până am ajuns în regiunea Zunguldak. De aici am luat-o paralel cu coasta turcă , în afara apelor teroriale turcești, ca să ajungem în punctual ‘X” unde puteam deschide plicul și să aflăm misiunea noastră. În general, am mers la suprafață ziua pentru că eram departe de inamic. Și, în noaptea de 12/13 mai, am ajuns în zona indicată. Noi știam că va trebui să supraveghem zona portului Batum, unde era refugiată o mare parte din flota sovietică. Trebuia să știm ce mișcare face fiecare. Programul era următorul: dimineata la ora 3.00 intram în imersiune în zonă și observam la periscop ce se întâmplă în regiunea respectivă. Seara, la ora 8.00, ieșeam din imersiune și ne depărtam de zonă ca să încărcăm bateriile, ca sa facem curățenie în interior și să luăm “masa de prânz”. Acest program s-a repetat cam în fiecare zi. Noi am fost curioși să determinam poziția cu ajutrul unei cărți pilot a Mării Negre, procurată de la germani, și ne-am apropiat prea mult de coastă. Așa că am fost detectați de către vasele rusești care făceau pază. Rușii au trimis imediat vedete rapide cu grenade antisubmarin. Noi ne-am băgat la 100 m, adică la adâncimea maximă permisă. Așa am scăpat de atacul sovieticilor. În ziua de 26 mai, am primit o radiogramă de la comandament să ne întoarcem la Constanţa. Am plecat imediat spre țară. După-amiază, pe la două, când am preluat postul de cart pe turela submarinului, ne-a lovit o furtună foarte violentă, declanşată brusc. Nu mai puteam să ne băgăm sub apă, pentru că era pericol de răsturnare. Am plecat paralel cu coasta turcească, pe o ploaie torenţială, pe vânt puternic, pe valuri foarte puternice. Aproape tot echipajul a avut rău de mare. Eu, împreună cu un marinar care era pe turelă cu mine, n-am avut rău de mare. Așa că am mers 37 de ore, fără să fim schimbaţi, fără să mâncăm, fără să dormim. După 37 de ore am ajuns în dreptul portului Sinope. Potolindu-se furtuna, comandantul a ieşit pe turelă: ,,Domnule comandant, cred că suntem în larg de Sinope!” Şi i-am arătat farul de la Sinope. ,,Bine. Du-te să te odihneşti!” Am fost aşa de obosit de acest efort, că nu puteam să beau nici apă, nici cu linguriţa. Aveam o senzaţie nervoasă la gât. Submarinul s-a îndreptat spre Constanţa. Ajunsi la Constanța, la poarta sud a barajului, ne-am întâlnit cu o vedetă germană care ne-a luat în primire și ne-a dus în port. Comandamentul ne-a așteptat cu o masă festivă. Asta a fost misiunea noastră în mai ’44”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]
