Marţi, 18 august, se împlinesc 162 de ani de la plecarea la Domnul a lui Barbu Lăutaru, cântăreţ, cobzar şi viorist, staroste al scripcarilor ieşeni, primul mare artist popular al nostru.
Vasile Barbu, pe numele avut la naştere, a venit pe lume, cel mai probabil, la 17 decembrie 1780, la Iaşi, sau conform altor surse, la Mereni, raionul Anenii Noi, acum în Republica Moldova. Data exactă nu este cunoscută, fiindcă în acele vremuri, noii născuţi ai celor din clasa sa socială – a robilor – nu erau înregistraţi.
El era urmaș al unei vechi familii de lăutari, fiind fiul Glafirei şi al lui Stan, iar de la tatăl său a moştenit o comoară preţioasă – un repertoriu de cântece care desfătau societatea ieşeană în primele decenii ale secolului trecut. Impresionante erau, mai ales, baladele, care istoriseau faptele pline de vitejie ale moldovenilor. Cronicile vremii menţionează ca nimeni nu a ştiut să le cânte mai frumos decât Stan Cobzariul, tatăl lui Barbu.
Încă din copilărie, a cunoscut viaţa plină de înjosiri şi umilire, destinată lăutarilor robi meniţi doar să anime chefurile boiereşti ale vremii.
Însă Barbu Lăutaru şi-a alcătuit un taraf propriu cu care a început să colinde în târgul Iaşilor, pe meleagurile tatălui său, câştigându-şi un renume care i-a asigurat starostia scripcarilor în jurul anului 1804.
Barbu Lăutaru s-a căsătorit de tânăr, şi-a întemeiat o gospodărie îngrijită, chiar înfloritoare. El a avut trei copii, toţi deveniţi lăutari: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul şi Vasile Scripcariul.
Documentele vremii vorbesc că pe lângă familie, Barbu, ca staroste al lăutarilor ieşeni, avea şi obişnuitele privilegii, printre care un argat, „un ucenic al Logofătului Ghica”, trimis să înveţe meşteşugul cântatului, dar şi să deretice prin curtea conducătorului breslei.
Barbu Lăutaru a cântat la mai multe instrumente muzicale, la scripcă, la cobză şi la nai, toate acestea fiind mânuite cu aceeaşi uşurinţă şi cu mult talent, fiind însoţite de piesele vocale, interpretate cu aceeaşi măiestrie.
Barbu Lăutaru aborda în mod unic jocurile populare, sârbele, bătutele şi horele, nici un lăutar din vremea sa neputând să-l egaleze.
El era liderul muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și cu elemente occidentale, iar din repertoriul său făceau parte piese precum
„Sub poale de codru verde”, „Bujor”, „Eu sunt Barbu Lăutaru”, „Într-o zi de dimineaţă”, „Cât mi-e de urât când sunt fără tine”, „Am lăsat lumea şi slava”, „Zori de ziuă se revarsă”, „Moarte, moarte ce nu vii”, „Tu-mi ziceai odată”, „În zorii zilei”, „Ziua, ceasul despărţirii”, „Nu mă pedepsi stăpână”, „Eu de-aseară bat la poartă”, „Arză-ţi rochiţa pe tine” sau „De te-ar prinde neica-n crâng”.
A cântat în hanuri, grădini publice, la baluri, petreceri populare şi particulare, a susţinut concerte cu taraful său şi la Chişinău (în anii 1814 şi 1822), şi în alte localităţi ale Basarabiei. În anul 1814, talentul lui Barbu Lăutaru avea să fie cunoscut la Chişinău, după ce Dumitru Plaghino şi Costache Pantazoglu, doi boieri moldoveni, au fost trimisi la de Scarlat Calimah – Vodă, însoţiţi de cei mai straşnici lăutari din toate tarafurile moldovene.
După aproape patru decenii de stărostie, în care fusese lăutarul cel mai apreciat şi stimat din Iaşi, cu relaţii consolidate la marile curţi boiereşti, la 19 decembrie 1839, Barbu Lăutaru scria o jalbă de demisie către stăpânire, motivul acesteiea fiind mărirea havaietului (birului) pe care trebuia să-l plătească Eforiei sau, conform altor mărturii, necazuri prilejuite de situaţia materială.
Retragerea sa din funcţie nu a fost însă definitivă, pentru că în anul 1842, candida din nou, devenind staroste, dar al unui singur cartier din Iaşi.
Odată cu introducerea Regulamentului Organic, în ţara noastră s-au desfiinţat meterhanelele (fanfare) turceşti şi greceşti, iar cântecul popular şi muzica de petrecere au început să-şi piardă din interes. În acest context, Barbu Lăutaru trebuia să-şi înnoiască repertoriul cu cântece la modă, de dragoste şi cu dansuri de salon occidentale, însă cariera sa artistică avea să intre în declin, trăind mai mult din gloria trecutului, tot din baladele, doinele şi horele de odinioară.
Lăutaria a asigurat familiei venituri consistente, astfel că familia lui Barbu Lăutaru, „din mahalaua Frecăului”, se va răscumpăra din robie, la 6 iulie 1845, conform condicii de „Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi”.
Memorabilă a fost întâlnirea lui Barbu Lăutaru cu celebrul compozitor maghiar şi unul dintre cei mai mari pianişti ai istoriei, Franz Liszt – venit la Iaşi să susţină un concert la Teatrul Naţional -, consemnată în publicaţia franceză „La Vie Parisienne”, peste ani, în numărul 48 din 28 noiembrie 1874: „Dumnezeu te-a făcut mai mare decât mine”, a spus Liszt. „La o recepţie organizată la vistiernicul Alecu Balş, Listz la întâlnit pe faimosul Barbu Lăutaru, al cărui taraf era format dintr-o vioară, un nai şi o cobză. Ascultându-l pe Barbu, acest neîntrecut virtuoz popular, Franz Listz a fost atât de impresionat de interpretarea lăutarului încât (a exclamat, n.n) „Ah, cât e defrumos!”, şi punând un pumn de galbeni în paharul lui Barbu, a ciocnit paharul pentru bucuria acelei întâlniri şi în semn de admiraţie, Listz a trecut apoi la pian să-i arate şi el ce poate face la acel instrument, cântând o muzică pe care boierii n-o înţelegeau. Dar Barbu a înţeles-o, a înregistrat-o în cap şi apoi a reprodus-o la vioară, fără să uite nimic, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiile cu notele repetitive, nici acele adorabile treceri din ton în semiton. Listz a venit la Barbu şi l-a sărutat, luîndu-şi rămas bun de la un mare artist popular”.
Remarcabil este faptul că starostele scripcarilor ieşeni nu a cunoscut niciodată notele muzicale, dar a fost capabil să vrăjească inimile tuturor acelora care l-au ascultat vreme de o jumătate de veac, dor datorită talentului său nemărginit.
Ultimii ani ai vieţii lui Barbu Lăutaru sunt învăluiţi într-un total mister, nefiind găsite în scrierile vremii menţiuni privind numele său, sau despre vreun chef, nuntă sau petrecere domnească la care să fi cântat.
Barbu Lăutaru a murit la Iaşi, cel mai probabil la 18 august 1958, la vârsta de 77 de ani, încărcat de o glorie unică, legendară. Barbu Lăutaru îşi odihneşte somnul de veci în curtea Bisericii „Sf. Ioan Zlataust” din Iaşi.
În amintirea sa, o stradă din Chişinău poartă numele lui Barbu Lăutaru.
Vasile Alecsandri l-a făcut nemuritor prin canţoneta „Barbu Lăutarul”, marele compozitor Franz Liszt a creat „Rapsodia română pentru pian”, se spune, după ce l-a ascultat interpretând, la Iaşi, nişte „cântece de beţie”, iar pictorul Iosif Iser i-a dedicat portretul „Barbu Lăutaru”.
