În primăvara anului 1944, atacurile sovietice în Crimeea au devenit din ce în ce mai puternice. Dîndu-și seama că nu vor rezista presiunii sovieice, comandamentul român a hotarît evacuarea pe calea mării a celor 60.000 militari români aflați în zona Sevastopol. Această operațiune fost executată de Marina Regală în două faze: prima între 12 aprilie și 5 mai și a doua, cea mai dramatică, între 6 și 13 mai 1944. La această operațiune au participat toate navele Marinei Militare Române și nave ale Marinei Comerciale. Pentru a face față atacurilor sovietice, navele române au plecat în convoi, fiind protejate de nave militare. La 11 mai 1944, din Constanța a plecat spre Crimeea ultimul convoi. Era format din crucușătorul axuliar Dacia (fost vas de pasageri), puitoarul de mine Amiral Murgescu, distrugătorul Regina Maria și două nave germane (R-boot). Ajunse în Crimeea, cele trei nave de luptă au fost în continuu bombardate de artileria sovietică la lumina parașutelor luminoase. În ciuda atacului sovietic, distrugătorul Regina Maria s-a apropiat mai mult de mal și după ce reușit să îmbarce 650 soldați, a pornit spre Constanța cu viteză maximă. La această misiune a participat Romeo Hagiac, aspirant de marină și ajutorul ofițerului cu navigația pe distrugătorul Regina Maria :
“În seara zilei de 10 mai, de-abia sosiți dintr-o misiune, am primit ordin să plecăm imediat. Era ultima noapte în care se mai putea face evacuarea trupelor române și germane rămase în capul de pod de la Sevastopol. Situația era critică și nu știam dacă o să ne mai întoarcem. Dimineața, pe la ora 5.00, așa cum este obiceiul, echipajul care nu era de cart a fost adunat la pupă și comandantul secund a recitat rugăciunea. Apoi ne-a spus ce misiune avem. Am plecat deplasându–ne cu viteza convoiului din care am făcut parte. Convoiul era format din ditrugătorul Regina Maria, nava puitoare de mine Amiral Murgescu și o fostă navă de pasageri, acum crucișător auxiliar Dacia. Trei nave mari, deci, expuse la o astfel de operație. Era o zi foarte frumoasă, cu o mare calmă. La un moment dat, s-a întâmplat ceva ce ne-a impresionat. Spre seară, pe la ora 4.00, pe o mare deosebit de calmă, vegheam și eu, care stăteam cu binoclul la ochi, am vazut pe mare, la distanta, niște puncte. Nu știam ce sunt. Pluteau pe apă. Când ne-am apropiat am văzut ceva îngrozitor. Toata marea era plină de militari morți într-un naufragiu. În siajul făcut de nava noastră, aceste cadavre se mișcau în apă, mișcau brațele, capetele… Erau îmbrăcați în uniforma română, germană…. unii cu grade… toți cu centura de salvare…. Toți erau albi la față. Groaznic spectacol! Am mers așa vreo jumătate de oră, ceea ce a însemnat o distanță foarte mare. Mergând cu 15 noduri, înseamna aproximativ 12 mile, ceea ce dă o idee de suprafața pe care erau împrăștiate cadavrele de valuri, de vânt și de curenți. Am aflat mai târziu că erau naufragiații de pe vaporul Teja scufundat cu o zi înainte de aviația sovietică. Teja și Totila au fost două vapoare care plecaseră din Constanța cu două zile înainte ca să evacueze trupe de la Sevastopol. Totila a fost scufundată chiar la Sevastopol, iar Teja a reușit să iasă din port, dar a fost bombardată și torpilată în larg. Nu a scăpat aproape nimeni. Am fost puternic impresionați. În timpul ăsta, radiogramele pe care le primeam de la Sevastopol nu erau deloc încurajatoare. [Distrugătorul] Ferdinand anunța că era bombardat și lovit și avea răniți și morți la bord și cerea permisiunea de a se întoarce. Pe seară am ajuns la intrarea în portul Sevastopol. Prin barajul [de mine] care apăra portul ne-a ghidat o vedetă germană. Deasupra noastră era un spectacol extraordinar … explozii, reflectoare, [trasoare]… marea era luminată ca ziua datorită parașutelor luminoase. Datorită acestei lumini noi eram expuși. Ca punct de orientare nu mai aveam decât farul de la Cap Kersones, care avea o lumina foarte slabă… a trebuit s-o caut cu binoclul. [Distrugătorul] Regina Maria era o navă modernă, care pentru navigație avea o sondă ultrasunet. Cu ajutorul acestei sonde am aflat adâncimea mării și cu ajutorul hărții am trecut de baraj și am ajuns în fața Capului Kersones. Sevastopol căzuse și toate trupele terestre erau refugiate la Capul Kersones. Aici nu era port, deci transbordarea trupelor se făcea cu nave mici. Ele îi tranportau pe soldați de la țărm la vasele mari. Datorită bombardamentelor și a nopții această operațiune a fost foarte dificilă. Lângă noi a venit o navă germană încărcată cu trupe. S-a lipit bord la bord și am început îmbarcarea soldaților. Era un zgomot greu de descries: bocanci pe puntea metalică. Toți erau speriați. Tot echipajul, împreună cu ofițerii care nu erau de cart, a avut grijă de acești soldați. Mulți nu vroiau să intre sub punte. Am reușit să îmbarcăm vreo șapte sute de militari. În timpul acesta, asupra noastră bombardamentul a continuat. Numai norocul ne-a salvat. În fața noastră era [crucișătorul auxiliar] Dacia, care, la un moment, dat a primit o lovitură. A fost distrusă stația TTF. N-a cerut ajutor, a reușit să navigheze mai departe. La toate aceste greutăți s-a adăugat și o ceață. [Crucișătorul auxiliar] Dacia și puitorul de mine Murgescu au dispărut în ceață. Nu le-am mai văzut. După ce s-a terminat îmbarcarea, comandantul a ordonat: “La Constanța cu viteza maximă! Singura noastră scăpare este viteza maximă.” Distrugătorul Regina Maria a fost unul din cele mai rapide vase din Marea Negră. Putea să atingă 30 noduri, ceea ce pentru vremurile de atunci însemna mult. Cu viteză maximă am trecut și prin barajul de mine. Am socotit ca valul făcut de nava noastră va îndepărta, va culca eventale mine legate de fundul mării. Și până să se ridice minele, vasul nostru va trece. Am ieșit cu bine din barajul cu mine și am plecat spre Constanța. După câteva ore am văzut în spatele nostru vasul Dacia. Ne-am întors după el și i-am făcut excortă. Pe Murgescu nu l-am mai găsit. Pe la prânz am ajuns la Constanța. Eram fericiți că am scăpat și că ne-am întors acasă. În port am fost așteptați de mareșalul Antonescu. Noi arătam îngrozitor: nebărbieriți, obosiți, murdari, plini de funingine. Dar, am făcut front și cu sifleta am dat salutul marinăresc. Mareșalul a dat mâna cu noi și a stat de vorbă cu ostașii. Când au fost debarcați, mulți soldați au sărutat pământul țării. N-am să uit asta niciodată!“
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]
