După toate semnalele, preşedintele Alexander Lukaşenko şi-a pierdut pârghiile puterii în Belarus. Intervenţia brutală a forţelor de ordine nu a reuşit să învingă protestele antiprezidenţiale, iar în ultimele zile au apărut fisuri şi în aparatul de stat. Ambasadorul Belarusului din Slovacia, Ihar Lesenia şi-a dat demisia din funcţie, după ce în mod deschis a sprijinit protestatarii. A fost demis fostul ministru al culturii, directorul Teatrului Naţional din Belarus, Pavel Latuşko pentru că s-a situat de partea protestatarilor şi a solicitat demisia lui Lukaşenko. Mai mulţi redactori de la televiziunea de stat şi-au dat demisia. Unul dintre ei, Evgheni Pelvin a declarat potrivit site-ului Euronews că „Am decis ca azi va fi ultima mea emisiune pe postul Belarus – 1. Nimeni nu m-a influenţat, eu singur am hotărât astfel”. Agenţiile de presă relatează că în repetate rânduri poliţiştii au început să solidarizeze cu demonstranţii, mai mult decât atât, chiar şi trupele speciale OMON au fraternizat cu protestatarii, iar Lukaşenko a fost huiduit de către muncitorii Fabricii de Tractoare din Minsk (MTZ).
Singura speranţa al lui Lukaşenko a rămas ajutorul preşedintelui rus, Vladimir Putin. Cei doi şefi de stat în ultimele zile de trei ori au avut convorbiri telefonice. Potrivit comunicatului Kremlinului Rusia – dacă va fi cazul – va sprijini păstrarea independenţei şi integrităţii Belarusului pe baza tratatului de integrare a celor două ţări semnat încă în 1990. Pe de altă parte miercuri purtătorul de cuvânt al instituţiei prezidenţiale ruse, Dmitri Peskov a declarat că problema Belarusului trebuie soluţionată fără intervenţia ţărilor terţe.
Analiştii politici încearcă să descifreze ce înseamnă în mod concret această atitudine. Vor porni sau nu tancurile ruseşti pentru a invada Belarus, sau vor lăsa pe mâna lui Lukaşenko rezolvarea situaţiei? Situaţia este foarte complexă. În ultimele zile liderii Uniunii Europene, cancelarul german Angela Merkel, preşedintele Consiliului Uniunii Europene, Charles Michell precum şi preşedintele Franţei, Emmanuelle Macron au vorbit la telefon cu Vladimir Putin şi toţi au susţinut necesitatea eliberării deţinuţilor politici şi începerea dialogului cu protestatarii. Miercuri şefii de stat şi de guverne al Uniunii Europene s-au consultat prin videoconferinţă şi au decis că nu recunosc rezultatele alegerilor din Belarus şi vor adopta sancţiuni împotriva celor care au fraudat alegerile şi i-au torturat pe protestatari.
În aceste condiţii este greu de presupus că Moscova ar risca o intervenţie militară în Belarus, pentru că în acel caz ar urma noi sancţiuni şi împotriva Rusiei. Economia rusă şi aşa s-a contractat pentru „ventilaţia artificială” a Peninsulei Crimeea, investiţiile militare fără precedent, precum şi finanţarea separatiştilor din Ucraina, toate acestea secătuind bugetul ţării. O intervenţie nu s-ar motiva nici din punct de vedere politic. Înainte de alegeri, Alexander Lukaşenko l-a acuzat pe Putin că vrea să provoace haos în ţară şi că a trimis mercenari ai unităţii militare Wagner pentru a destabiliza ţara. Relaţia dintre cei doi s-a deteriorat atunci când preşedintele Belarus a refuzat planul lui Putin de a intra într-o confederaţie cu Rusia.
Pe de altă parte însă, este greu de presupus că preşedintele rus va sta cu braţele încrucişate la Kremlin şi va privi cum o ţară a fostei URSS se îndreaptă către Uniunea Europeană şi NATO. Preşedintele rus nu a renunţat niciodată la ideea păstrării „lumii ruseşti”, prin care el înţelege teritoriile fostei Uniuni Sovietice. De aceea, în cazul în care conducerea politică a unei ţări din această zonă a luat o cotitură spre Occident, Putin a reacţionat de fiecare dată, însă nu întotdeauna la fel. Există scenariul Georgiei. În anul 2008 trupele ruseşti au intervenit în această ţară şi au adus la putere un guvern loial faţă de Rusia. Diferit de acest tip de reacţie a fost cea folosită în anul 2014 în Ucraina. Acolo Rusia a ocupat Peninsula Crimeea, dar nu a intrat cu trupe în celelalte teritorii ale ţării, însă a sprijinit logistic separatiştii din zona Doneţk şi Luhans pentru a ieşi de sub jurisdicţia Kievului. Şi în fine, mai există modelul Republicii Moldova, unde Rusia nu a intervenit în mod direct, dar a sprijinit material, politic, informativ şi logistic forţele politice loiale Kremlinului.
Alegerea modelului optim depinde de condiţiile concrete. Având în vedere relaţiile tensionate dintre Putin şi Lukaşenko este greu de presupus că preşedintele rus vrea să salveze un politician care s-a izolat complet atât pe scena politică internă, cât şi pe cea externă, însă dacă găseşte un partener politic local care ar coopera cu Rusia, probabil că îl va sprijini. Este de remarcat că unul din liderii politici ai opoziţiei din Belarus, Maria Kolesnikova a declarat că vrea să aibă un dialog cu Rusia, pentru că fără acest lucru nu se poate asigura liniştea în Belarus.
Székely Ervin, Rador
