Imediat după sosirea la Constanța, sovieticii au alcătuit un plan prin care marinarii români să fie dezarmați rapid și navele să fie confiscate. Planul sovietic a avut mai multe etape. Astfel, la Constanța, în după amiaza de 2 septembrie sovieticii au înterupt legăturile telefonice ale orașului cu București și cu Tulcea. Apoi, comandamentul lor naval a dispus evacuarea Gării Maritime, unde se afla Comandamentul român al Portului Constanța. Pe fiecare navă militară română a fost trimis câte un ofițer sovietic, care avea misiunea de a-i supraveghea pe români și de a se familiariza cu nava. În sfârșit, pe 5 septembrie 1944, între orele 03.30 – 04.30, când echipajele dormeau, detașamete de militari sovietici, conduse de ofițeri, au venit prin surprindere la navele românești aflate în portul Constanța. Au cerut ca ofițerii români să predea pistoalele și să plece la Gara Maritimă pentru o adunare. Ca sa nu opună rezistență sau să ceară ajutorul echipajelor, ofițerii români au fost escortați de sovietici la Gara Maritimă, unde au fost închiși. Așa au fost îndepărtați toți ofțerii români de pe navele militare. Într-o singură noapte sovieticii au capturat la Constanța patru distrugătoare, două torpiloare, trei canoniere, două submarine, două puitoare de mine, o navă bază, șapte vedete torpiloare, trei vânătoare de submarine, șaisprezece nave auxiliare. Navele românești capturate la Constanța au fost duse în porturile sovietice de pe coastele Ucrainei și Caucazului. În afara navelor, sovieticii au capturat toate depozitele cu materiale, muniție, echipament.
Operația, pregătită din timp, a avut mai multe etape, după cum își amintește Camil Cernat, pe atunci tânăr locotenent de marină :
“Prima măsură a noilor noştri aliaţi a fost trimiterea, pe fiecare navă militară română, a unui ofiţer sovietic, care avea misiunea să se asigure că orice mişcare a navei respective se va face numai cu autorizaţia sa. Astfel, la 31 august, la nava bază Constanţa, unde era acostat submarinul Rechinul, au poposit mai mulţi ofiţeri sovietici, în majoritate tineri, care aflaseră că aici vor fi bine primiţi la o gustare, la un schnaps, la popota ofiţerilor. S-a discutat puţin cu ei, cei ce ştiu ruseşte, mai puţin în engleză. Au fost destul de dezamăgiţi când noi le-am arătat unele nave ale noastre pe care ei le-au raportat ca distruse. Se mai întâmplă asemenea cazuri, chiar şi la noi. La 1 septembrie ’44, a venit, neinvitat, la bază, un ofiţer sovietic cu grad de maior. Care era inteligent, cult, manierat, şi care s-a oferit să ne citească unele articole din Pravda pentru că fusese informat că noi am fost îndoctrinaţi de nazişti şi de fascişti. A citit în limba engleză. La noi, ofiţerii de marină cunoşteau destul de bine limba engleză. Seara, echipajul remorcherului însărcinat cu intrarea în port a fost prea amabil cu ofiţerul sovietic al său, care, din cauza stării de euforie provocată de alcool, a interzis orice manevră remorcherului. Deci poarta de intrare în port a rămas deschisă la venirea nopţii. Ca urmare, în noaptea de 2 septembrie, un submarin german, care plecase din Constanța cu câteva zile mai înainte, şi deci cunoştea perfect locurile, a intrat până lângă mine şi a lansat o torpilă care a lovit nava Oituz, navă de transport mărfuri, amarată la dana de lângă macaraua de 40 de tone. Nava Oituz s-a pus pe fund ca urmare a loviturii primite. A doua zi, 3 septembrie, s-a iscat scandalul, noi fiind consideraţi vinovaţi de cele întâmplate. Ca urmare, navele noastre au primit ordin să iasă în larg şi să caute submarinele germane să le scufunde. De aici va începe o nouă tragedie. Noi aveam pregătite, pentru lupta antisubmarine, două-trei remorchere cu ascultătoare de sub apă şi cu grenade antisubmarin. Dar aceste remorchere nu puteau să lucreze când marea era agitată, cu valuri înalte, pentru că erau joase și valurile treceau peste puntea lor. Atunci grenadele erau spălate de valuri şi dispozitivele de punere în funcţiune erau corodate de rugină. Ca urmare, la două-trei luni, grenadele erau duse la atelier şi primeam alte grenade verificate. Se pare că în vâltoarea evenimentelor, acest lucru a fost neglijat. Remorcherele de vânătoare de submarine au ieşit în formaţie, aşa cum au fost instruite, au reperat un submarin, au lansat grenadele dar acestea nu au funcţionat. De aici, din nou scandal, utilizându-se chiar expresia ,,sabotaj”. La 4 septembrie, s-a anunţat că urma să sosească în Portul Constanţa un convoi de nave cu trupe sovietice de ocupaţie. Nava Amiral Murgescu a primit ordin să-i întâmpine în larg şi să-i conducă în port. Ajuns în larg, Murgescu a detectat în zonă submarine şi la vederea navelor sovietice, a semnalizat la catarg semnalul internaţional „submarine în zonă”. Navele sovietice, care navigau în linie de şir, nu au luat în consideraţie acest semnal şi, în loc să navigheze în linie de front, pentru a oferi o ţintă cât mai mică, au continuat drumul în linie de şir. Torpilele submarinului german au lovit două nave de transport, cu sute de oameni la bord. Bineînţeles că iar a izbucnit scandalul. ,,Sabotaj” a devenit o expresie care se arunca uşor de către foştii duşmani. Valurile mării au aruncat la ţărm, zilele următoare, numeroase cadavre. Acest scandal a umplut paharul sovieticilor. După intrarea navelor sovietice în portul Constanţa, conduse de noi, sovieticii au serbat această nouă victorie, trimiţând prin radio în eter un comunicat prin care lăudau victorioasa acţiune a flotei lor, şi autorizarea ca unităţile respective să-şi adauge la numele lor numele de Constanţa, bază românească cucerită cu acţiune de luptă. Astfel că în zorii zilei de 5 septembrie, când încă nu se luminase de ziuă, plutoane de ostaşi sovietici, înarmaţi, s-au apropiat de navele militare române. Acestea aveau schela de acces de la mal păzite de câte o santinelă înarmată cu o puşcă din Primul Război Mondial. La un semnal luminos şi acustic, aceste plutoane au forţat intrarea la bord, în majoritatea cazurilor ucigând santinelele noastre în mod laş. Odată pătrunşi la bord, au cerut predarea tuturor ofiţerilor. Eram ofiţer de serviciu la noi la bază, în care se afla şi submarinul Marsuinul. Am dormit în cabină, îmbrăcat, pentru a fi gata, la nevoie, pentru orice eventualitate. Toţi ofiţerii au fost adunaţi la mal, după ce au fost toţi obligaţi să predea armamentul personal. Intrările la compartimentele maiştrilor şi cazărmile echipajelor au fost blocate de ostaşi sovietici înarmaţi. Odată adunaţi la mal, noi cei 10-15 ofiţeri… am fost escortaţi până la Gara Maritimă, unde am fost depuşi şi unde ne-am întâlnit cu încă 80-100 de ofiţeri de la celelalte nave, toţi fiind păziţi de santinele sovietice. Eram astfel sechestraţi, printre noi foiau ostaşi înarmaţi și nu puteam să ne dăm seama ce se întâmplă în exterior, deoarece pereţii de sticlă ai Gării Maritime erau camulfaţi în vopsea albastră închisă, din motive de apărare antiaeriană. Între timp, un ofiţer sovietic în uniformă NKVD, care ştia româneşte, ne-a spus că am fost adunaţi aici deoarece amiralul sovietic ce comanda zon, urmează să vină să ne propună un mod de colaborare în războiul contra hitleriştilor. De afară se auzeau focuri de armă, zgomot de avioane. Ne gândeam că vom fi transportați la marginea oraşului unde vom fi executați pe marginea gropilor de gunoaie. Am stat sub tensiune crescândă până spre orele 12. La ora 12, purtătorul de cuvând NKVD-ist a transmis că amiralul sovietic nu mai are timp să stea de vorbă cu noi şi că din mărinimie ne permite să plecăm acasă, dar nu la nave. La protestele noastre, am fost lăsaţi să trimitem câte un ofiţer, de fiecare navă, care să meargă la navă pentru a se întoarce cu bagajele colegilor de echipaj. Întrucât la nava bază îmi rămăsese toată averea în cabină, care îmi fusese interzis să o iau la plecare, inclusiv actele de identitate, am obţinut permisiunea să plec la nava bază. Ieşit afară din clădirea camuflată a Gării Maritime, am fost practic orbit de soarele splendid de afară. Ajuns la nava bază, am văzut cum marinarii români, purtând lădiţe cu deşeuri de bucătărie, părăseau nava pentru a depozita deşeurile la mal. Am aflat apoi că marinarii noştri aleseseră acest serviciu pentru a putea părăsi nava. Când s-au dumirit, sovieticii n-au mai permis acest lucru. În cabina mea am găsit totul jefuit. Costumul de haine pregătit pentru ieşire în oraş, a fost în lipsa mea golit de acte şi bani. Nu am mai găsit stiletul şi alte lucruri personale. Din şifonier dispăruseră toate cămășile de poplin – 36 albe şi 12 bleu. Bineînțeles, nu am mai găsit nici ceasul aflat pe noptieră. Am mai găsit câteva lucruri minore pe care le-am pus într-o faţă de pernă, de tip cazon, şi sabia de paradă, pe care am salvat-o. După plecarea noastră de la nava bază, marinarilor li s-a spus că ofiţerii au fugit, ceea ce a provocat protestele lor, pentru că văzuseră prin hublouri ceea ce se întâmplase. Un marinar de la echipajul meu m-a rugat să-l iau cu mine, ca să-mi ducă bagajul. Motiv pentru a părăsi nava. Întorşi la Gara Maritimă, pe la orele 15 am fost încolonaţi şi sub escortă ne-am îndreptat spre Gara CFR. Din cei circa 100 de ofiţeri de marină aflați în Gara Maritimă, numai subsemnatul şi cu încă un coleg mai tânăr eram îmbrăcaţi în uniformă de ofiţeri de marină. Ceilalţi, probabil din motive de frică, şi-au smuls tresele de pe manşete, au abandonat cravatele, au eliminat orice detaliu considerat periculos şi au mers încolonaţi trist spre gara CFR. Am fost urcați într-un tren care la ora 16 a pornit spre Bucureşti. Eu eram fără acte, fără bani. Ne-am îndreptat spre vagonul restaurant, pentru a mânca ceva, având în vedere că de circa 20 de ore nu îmbucasem nimic. După circa 20 de minute, trenul a oprit în prima staţie, Medgidia. Aici, o echipă de ostaşi sovietici a încercat să pătrundă în vagon. Dar uşile erau blocate de ospătarii vagonului-restaurant ai trenului. După proteste şi bubuituri în uşă, ospătarii le-au permis accesul, efectuat ca la război. Între timp, primele patru mese de lângă uşă au fost eliberate şi sovieticii s-au aşezat la masă şi au cerut băuturi. Imediat, de la o masă din partea opusă a vagonului am primit din mână în mână un bilet prin care ni se ordona să părăsesc imediat vagonul, deoarece prezenţa mea în uniformă este un pericol pentru toţi. Am părăsit vagonul-restaurant cu promisiunea unui coleg că îmi va aduce mâncare la vagonul clasă. Astfel s-au petrecut lucrurile, în zilele lui septembrie 1944, când flota militară română a fost dezarmată”.
[Interviu realizat de Octavian Silvestru, 1995]
