VISEGRAD POST – 23 august 2020 – Așa cum am avut deseori ocazia să subliniez în coloanele acestei publicații, o funcție foarte specială i-a revenit României post-Ceaușescu în sistemul globalizării liberale: practic lipsită de elite în sensul sociolgic al termenului, aceasta țară este condusă local de o “elită” de tip african, aglomerată în jurul unor “servicii” zise “secrete”, pur polițienească (fără atributele istorice sau culturale de legitimare), care cumpără bunăvoința autorităților tutelare occidentale cu prețul unei supuneri totale la toate ‘ukaz-urile’ (decretele, nr) statului mondial al multinaționalelor. România servește deci regulat drept cobai. Noi tehnologii (“hard” și “soft”), a căror experimentare face să dea înapoi chiar guverne europene ferm legate de Noua Ordine Mondială (ca cele ale Franţei sau Spaniei), sunt testate pe această populație extrem de apolitică și al cărei vot (din motive pe care le-am schițat deja în altă parte) contează destul de puțin la formarea guvernelor locale. A fost cazul extracției miniere de suprafață, blocată până la urmă cu ajutorul unui alt grup globalist (ONG-uri ecologiste finanțate la fața locului de G. Soros). Este, de multă vreme, cazul tehnologiilor de telefonie mobilă ale căror efecte asupra sănătății oamenilor sunt insuficient cunoscute. Și este cazul acum – în afara măruntelor testări ale faimosului Remdesivir de GILEAD – al tehnologiilor de inginerie socială propagate în prezent sub numele de “politică anti-pandemică” (sau, într-o formulare mai sinceră: de “noua normalitate”) cu scopul de a lichida democrația occidentală, sursă a prea multor “pericole populiste”.
Reprezentant local al Sanintern (mai cunoscut sub numele înșelător de OMS), medicul român de origine palestiniană Raed Arafat, propulsat în fruntea “autorităților sanitare de criză”, este în mod evident omul ales la fața locului de cupola Noii Ordini Mondiale pentru a conduce acest experiment. După peste un deceniu de eforturi susținute pentru a-i construi o reputație de erou al medicinei (în fruntea unui serviciu de Salvare priva public, fară îndoială mai eficient decât serviciile de ambulanță clasice, subfinantate intenționat) statul paralel român a făcut din acest palestinian musulman fară nicio pregătire în virusologie “domnul Covid” al României: mereu în fruntea luptei contra resturilor statului de drept (precum Curtea Constituțională) care mai încearcă (timid) să se opună dictaturii sanitare, Arafat tună și fulgeră și împotriva “negaționiştilor” care, după părerea lui, “neagă existența virusului” (ceea ce constituie, bineînțeles, în majoritatea cazurilior, o calomnie grosolană). Tocmai el a fost pivotul decretelor, apoi al legii care permite (premieră absolută în Europa) internarea forțată a persoanelor sănătoase (rebotezate prin grija sa “pacienți asimptomatici”). Vag amendată în a doua lectură de o grupare rebelă a PSD (mai ales a fostului MAE Titus Corlăţean), această lege prevedea la origine și confiscarea bunurilor “infectate” ( printre care, atenție, telefoane mobile și laptopuri) ale “asimptomaticilor” și plasarea copiilor lor în instituții de stat. Acest ultim punct “a făcut să sară siguranțele”, scoțând mii de protestatari români în stradă, în ciuda bombardamentului mediatic. Puterea a dat atunci înapoi temporar.
În vreme ce prim-ministrul Ludovic Orban (care se lăuda încă anul trecut că a furnizat – printr-un puci polițienesc – PPE-ului majoritatea în cadrul Consiliului) “inovează” în materie de drept constituțional, chemând populația să nu respecte deciziile Curții Constituționale, s-ar putea ca serviciile teritoriale ale bunului doctor Arafat să fi inovat și ele, recent, în materie de fabricare de “victime ale Covid”. Până în iunie, această fabricare căpăta, într-adevăr, la fel ca în multe țări din Europa (cu excepția notabilă a Germaniei și Austriei, care par, pe acest punct, să fi spus ‘nein’ Sanintern), forma unor trucaje statistice: “morți de Covid”, clasați ca atare în urma unor decese fară nicio legătură cu vreo patologie virală, și/sau pe baza unor simple simptome (fară testare); într-o țară în care cheltuielile funerare reprezintă o parte mult mai importantă din bugetul familial decât în alte părți din Europa, asumarea acestor cheltuieli de către stat cu condiția clasificării decesului drept deces Covid” a convins multe familii îndoliate să cauționeze această fraudă masivă.
Dar la mijlocul lui iunie, site-ul unui ziar românesc, foarte mainstream de altfel, raporta doua cazuri suspecte constatate în județul moldovenesc Botoșani, în care adulți spitalizați cu simptome amintind de simptomele Covid-19 ar fi fost supuși unui protocol medical (sedative+intubare) amintind până la identitate protocolul de eutanasiere în masă practicat, în timpul izolării, în azilurile de bătrâni franceze; aplicarea acestui protocol soldându-se (nesurprinzător) cu moartea pacienţilor, dacă aceste informații sunt exacte, “Grupul de Comunicare Strategică” și-a putut îmbogăți statistica isterizantă cu două decese pe care nu le-ar fi fabricat numai pe hârtie. Într-adevăr, spre deosebire de octogenarii francezi lichidați în EHPAD-urile /azilele de bătrâni/ ale lui Emmanuel Macron, cei doi cetățeni români în discuție nu erau considerați indivizi la finalul vieții, în așa fel încât eticheta (deja foarte problematică în sine) de eutanasiere i-ar putea ceda locul celei, mai sobru clasice, de asasinat.
Dacă așa stau lucrurile, bunul doctor Arafat vă trebui oare să răspundă într-o zi pentru crimele sale? Și la modul mai general, binomul preaședinție-guvern al lui Klaus Iohannis și Ludovic Orban va fi oare pus într-o zi în fața responsabilității pentru călcarea în picioare cu nerușinare a unei ordini constituționale a cărei apărare (contra “dictatorului Dragnea”) constituia, numai acum un an, unicul program de guvernare (în lipsa, tocmai a unei politici economice, sociale sau externe)? Ne putem îndoi.
Pe de o parte, pentru că executivul român rămâne sudat: în ciuda zvonurilor persistente de remaniere, Klaus Iohannis nu pare să vrea să-l sacrifice pe Ludovic Orban așa cum Emmanuel Macron l-a sacrificat pe Édouard Philippe, și cum Constituția românească (de tip francez) i-ar permite-o; trebuie spus că Ludovic Orban pare să dispună, în adâncimea statului polițisto-mafiot român, de baze și mai solide decât cele ale numitului Iohannis – judecând, mai ales, după rolul său central în rețelele de profitori de război care trag acum profituri substanțiale din “industria covidiană” (măști, teste etc – în așteptarea, bineînțeles, a vaccinurilor).
Simțind probabil că își joacă deja mai curând capul (sau cel puțin libertatea) decât simpla carieră politică, executivul român își intensifică propaganda de război, ascunzându-se sistematic în spatele pretextului “urgenței sanitare”. Care, în plus, funcționează de minune: populația română (fară deosebire de componentă etnică), intoxicată de media 95% controlate (prin intermediul, între altele, unei averse de bani publici), trăiește efectiv într-un sentiment permanent de apocalipsă.
Realitatea exprimată în cifre (potrivit cifrelor oficiale!) a acestei apocalipse este totuși următoarea: mai puțin de 3.000 de morți în 5 luni, într-o țară de 18 milioane de locuitori, adică mai puțin de o zi de mortalitate generală “adăugată” pe fiecare lună (pun “adăugată” între ghilimele, dat fiind faptul că mortalitatea pe ansamblu, ca în cvasi-totalitatea țarilor, este… în scădere în 2020 faţă de anii precedenți). Este deja evident că, la fel ca în majoritatea țărilor acaparate de doctrina dementă a magului Ferguson, bilanțul victimelor “colaterale” izolării (și în special paralizării induse a spitalelor) depășește cu mult acest ‘body-count’ gripal destul de modest (și de altfel trucat).
Pe de altă parte, pentru ca Arafat, Iohannis, Ludovic Orban și ai lor să răspundă într-o zi pentru crimele lor, ar mai trebui să rămână un sistem judiciar ca să-i judece. Și aici, e ceva destul de puțin probabil. Executivul român pare într-adevăr să se fi înhămat suficient la sarcina de a lichida ultimele insulițe de relativă independență ale sus-numitului sistem, susceptibile să facă o oarecare rezistență dictaturii lor pseudo-sanitare. Și aici, inexprimabilul Ludovic Orban, după ce a chemat la nerespectarea Constituției, a trecut un nou Rubicon cerând demiterea Avocatului Poporului, Renate Weber. Am fi putut s-o credem de neatins pe această europarlamentară, figură emblematică a cercurilor de apărare a drepturilor omului: ea a petrecut cel mai mult timp în fruntea filialei românești a Open Society, de la crearea acesteia. Dar ea, ca și judecătorii Curții Constituționale, a greșit luând în serios sarcina de Avocal al Poporului, pronunțându-se împotriva loviturii de stat permanente a Grupului de Comunicare Strategică.
Am putea compara soarta Renatei Weber cu cea a jurnalistului ungur András Hont: fiind una dintre vocile cele mai ascultate în criticarea “sistemului FIDESZ”, acest jurnalist foarte profesionist dublat de o pană excelentă, este astăzi într-o situație incomodă cu toată opoziția ungară numită “liberală de stânga” (care deplânge, evident, laxismul dictaturii pseudo-sanitare în varianta ungurească). Ceea ce nu-l împiedică pe Hont să dorească, de la începutul lunii august, căderea lui Alexandr Lukașenko – despre care recunoaște totuși că abordarea pe care țara sa a adoptat-o în privință Covid-19 este cea bună. Ne putem întreba ce soarta i-ar rezerva lui András Hont bunii săi prieteni din “opoziția democratică” a “stângii liberale” (totuși îndrăgostită la nebunie de orice dictatură cu condiția ca ea să aibă decența să se intituleze “sanitară”) în cazul (din fericire puțin probabil deocamdată) în care ar ajunge la putere la Budapesta. András Hont, a uitat, după toate aparentele, să se întrebe. Evident, toți partizanii est-europeni ai Societății Deschise nu erau suficient pregătiți pentru intrarea acesteia în faza sa totalitară (și, să sperăm, finală).
Traducere: Gabriela Sîrbu
