Sâmbătă, 29 august, se împlinesc 105 ani de la naşterea actriţei de teatru şi film de origine suedeză, Ingrid Bergman. Ea este una dintre cele mai de succes actrițe non-americane ce au cucerit Hollywood-ul, este deţinătoarea a trei Premii Oscar, s-a născut şi a murit la aceeaşi dată, a sfâşiat multe inimi în jurul ei, însă nu a ezitat să aleagă suferinţa ori de câte ori era necesar. A jucat în peste 50 de filme în care a jucat roluri remarcabile, inclusiv cel din „Casablanca”, unul dintre cele mai bune filme din toate timpurile, în care a format cu Humphrey Bogart poate cel mai iubit cuplu văzut vreodată pe marile ecrane.
Ingrid Bergman s-a născut la 29 august 1915, la Stockholm, în Suedia, părinţii săi fiind Justus Bergman, fotograf de meserie şi Friedel Henrietta Augusta Louise (născută Adler) Bergman, cu origini germane.
La vârsta de trei ani rămâne fără mamă, iar la 12 ani rămâne orfană şi de tată.
Încă din copilărie se va juca ore în şir în fața unui aparat foto sau a unei camere de filmat, iar asta va influența decisiv naturalețea aproape înnăscută din anii maturităţii artistice, de pe platourile de filmare sau de pe scenele teatrelor în care a jucat.
În anul 1932, şi-a descoperit pasiunea pentru actorie, debutând cu un rol nesemnificativ într-un film suedez, „Landskamp”, urmat de un altul, „Munkbrogreven” (1935), în care a jucat rolul Elsa Edlund.
A absolvit apoi Academia Regală Suedeză de Teatru (Dramatens elevskola), iar în anul 1936 a jucat în filmul „Intermezo”, în care a fost remarcată de producătorul american David O. Selznick, care i-a oferit un contract cu MGM.
În 1937 se căsătoreşte cu medicul stomatolog Aron Petter Lindström.
În anul 1938 joacă în filmul suedez „En enda natt”, urmat de un altul, „Juninatten”, un an mai târziu.
În anul 1939, Ingrid Bergman a reluat rolul din „Intermezzo” într-un remake al filmului, cu care a reușit să cucerească publicul, demonstrând un joc perfect și o naturalețe uimitoare, adăugate fizicului ei superb, mult peste ce arătau majoritatea actrițelor americane ale momentului.
Cariera sa strălucitoare a continuat, la Hollywood, cu o serie de filme foarte bine primite de public, însă a jucat până aproape de finalul carierei și pe scenele celebrelor teatre din Paris, Londra și New York.
Ingrid Bergman a jucat personajul Julie, în „Liliom” de Ferenc Molnár, spectacol montat de Vinton Freedley pe Broadway, la Forty-Fourth Street Theatre din New York, piesa sa de debut în teatru.
În anul 1941 joacă primul ei rol într-un film american, acela al unei guvernante devotate în „Adam Had Four Sons”, iar un an mai târziu, joacă magnific rolul Ilsei, alături de Humphrey Bogart şi Paul Henreid, în „Casablanca”. Filmul a fost premiat cu un Oscar, însă de necrezut a fost modul în care Ingrid Bergman și Humphrey Bogart au reușit să facă un cuplu memorabil pe ecran deși ei nu mai colaboraseră până atunci. „Casablanca” avea să o consacre definitiv, urmând ca marea majoritate a filmelor în care a jucat, de aici înainte să înregistreze mari succese.
A urmat spectacolul „Anna Christie” (1941) de Eugene O’Neill, pus în scenă de John Houseman și Alfred de Liagre Jr. pe scena Lobero Theatre din Santa Barbara.
Trebuie spus că Ingrid Bergman îşi alcătuise o imagine de actriţă austeră, care contrasta puternic cu libertatea pe care şi-o acorda moravurilor, fiindcă a avut o sumedenie de amanţi, însă multă vreme relaţiile ei fuseseră discrete şi presa nu aflase nimic.
În 1943 joacă în „For Whom The Bell Tolls”/”Pentru cine bat clopotele”, alături de Gary Cooper – cu care, în timpul filmărilor, a avut o scurtă poveste de dragoste – , care i-a adus prima nominalizare la Oscar, iar în 1944 a câștigat primul Oscar după partitura excepţională interpretată în „Gaslight”.
Un an mai târziu juca în „Spellbound”, „Sartoga Trunk” și „The Bells of St. Mary’s” – producţie pentru care a primit o nouă nominalizare la Oscar, la fel cum s-a întâmplat şi pentru rolul ei din „Joan of Arc” (1949).
Apogeul carierei este atins cu cele trei filme marca Hitchcock: „Fascinație” (1945), „Notorious” (1946) și „Tropicul capricornului” (1949).
În anul 1946, la Alvin Theatre din New York, Margo Jones punea în scenă piesa „Ioana de Lorena” de Maxwell Anderson, interpretată remarcabil de actrița suedeză.
În această perioadă, Ingrid Bergman era cel mai mare star feminin al Hollywood-ului, detronând-o pe excepţionala Greta Garbo.
Deşi ajunsese atât de apreciată ca actriţă, acest succes nu-i asigura şi diversitatea de care avea nevoie, astfel că ea îi va scrie o scrisoare regizorului italian Roberto Rossellini, căruia îi va solicita o colaborare.
Curând, însă, relaţia profesională dintre cei doi avea să se transforme într-o aventură în toată regula, dând naştere unui scandal internaţional, în condiţiile în care amândoi erau căsătoriţi.
Ea va rămâne însărcinată cu Rossellini şi îl va naşte pe Roberto, în condiţiile în care divorţul de Aron Petter Lindström nu se finalizase.
A urmat, în anul 1950, oficializarea căsătoriei cu regizorul italian, însă imaginea ei de sfântă în ochii publicului fusese zdrobită din cauza adulterului. Poate de aceea, următoarele filme în care a jucat, în regia lui Roberto Rossellini, au devenit eşecuri colosale.
În anul 1953, soțul ei, Roberto Rossellini, monta „Ioana pe rug”, oratoriu de Arthur Honegger la Teatro San Carlo din Napoli.
Filmul „Călătorie în Italia”, în care Ingrid îl are ca partener pe George Sanders, un film cu puternice accente autobiografice, a fost remarcabil, însă succesul profesional venea într-o perioadă în care convieţuirea cu regizorul devine imposibilă din cauza geloziei lui.
Acesta nu îi va permite să lucreze cu alţi regizori, deşi atât Fellini, cât şi Zeffirelli şi Visconti îi propuneau roluri, însă va accepta totuşi decizia ei de a filma cu Jean Renoir la „Elena şi bărbaţii”, în 1956.
Ingrid Bergman a mai dat naştere altor două fiice lui Rossellini, gemenele Isabela şi Isotta, însă cei doi aveau să divorţeze în anul 1956. El a afirmat atunci că s-a săturat să fie „Domnul Bergman”.
În acelaşi an, însă, Ingrid Bergman revine triumfal în cinema-ul american, cu un rol în filmul „Anastasia”, în care joacă rolul unei femei care ar putea fi sau nu ultima descendentă a familiei regale ruseşti, rol pentru care va primi al doilea Premiu Oscar.
Tot 1956 este anul in care Ingrid Bergman joacă în filmul lui Jean Renoir „Elena și bărbații ei” care marchează ruptura de faza filmelor neorealiste realizate alături de Roberto Rossellini.
Şi tot în acelaşi an, ea a jucat și la Théâtre de Paris, în piesa „Ceai și simpatie” de Robert Anderson, în regia lui Jean Mercure, prilej de întâlnire cu directoarea faimosului teatru, nimeni alta decât artista cu origini române, Elvira Popesco.
În 1957, Ingrid Bergman se căsătoreşte cu impresarul teatral suedez Lars Schmidt, o căsătorie care va dura 18 ani, până în anul 1975, când cei doi divorțează.
Din filmografia ei mai amintim „Vă place Brahms” regizat de Anthoy Litvak (1961), „Vizita”, cu Anthony Quinn, după piesa lui Friedrich Durrenmat (1964), ”Crima din Orient Express” (1974), o adaptare a romanului scris de Agatha Christie, pentru care este recompensată cu un nou Oscar pentru rol secundar şi „Sonata de toamnă”, cu Liv Ulman (1978).
În această perioadă ea nu a abandonat teatrul, astfel că în 1962, la Teatrul Montparnasse, ea a fost aplaudată în spectacolul „Hedda Gabler” de Henrik Ibsen, în regia lui Raymond Rouleau, iar în 1965, a jucat admirabil în piesa lui Turgheniev, „O lună la țară”, în regia lui Michael Redgrave, la Yvonne Arnaud Memorial Theatre, Guilford din Marea Britanie.
În anul 1967, actrița a fost „vocea umană” din piesa lui Jean Cocteau, apoi, la Broadhurst Theatre din New York, eleganta Deborah Harford din „Conace mai impunătoare” de Eugène O’Neill, în regia lui José Quintero.
În Statele Unite, în 1972, ea a fost distribuită la Opera House, din Washington, în spectacolul „Convertirea căpitanului Brassbound” de George Bernard Shaw, iar în 1975, la Albery Theatre, în „Nevasta credincioasă” de Somerset Maugham.
Ingrid Bergman a fost o femeie superbă, cu mișcări grațioase și o maturitate aparte în arta dramatică, ea refuzând să joace în scene seminud, pe care le considera inutile în actul artistic.
În anul 1973, când împlinea 58 de ani, Ingrid Bergman a simțit dureri la sânul drept, însă abia după aproape un an va merge la consult la medic, care îi va pune un diagnostic înfiorător: cancer mamar.
În anul 1977, boala s-a agravat și i se extirpă sânul drept, însă, în urma intervenției chirurgicale, actrița rămâne cu un limfedem la brațul drept – o boală cronică ce constă în umflarea anormală a țesuturilor superficiale ale membrelor – astfel că ea îşi va mişca mâna din ce în ce mai greu. În ciuda luptei sale cu nemiloasele suferinţe, Ingrid Bergman va continuă să lucreze.
În anul 1978, ea face un nou rol memorabil în filmul „Hostsonaten”, care i-a adus ultima nominalizare la Oscar, cea de-a șaptea, şi o alta pentru Golden Globe, prestaţia sa fiind considerată de mulţi critici rolul vieții sale.
La scurtă vreme, cancerul avea să se extindă către ganglionii limfatici, tumoarea crescând în dimeniuni, iar suferința actriței devenise inimaginabilă.
În 1979 avea ultima apariţie pe scena unui teatru, la Haymarket Theatre din Londra, unde Ingrid Bergman își încântă spectatorii în „Waters of the Moon” de Norman Charles Hunter, în regia lui Patrick Garland.
Ultimul film în care a jucat, bolnavă fiind, a fost producția TV „A Woman Called Golda”/ „O femeie numită Golda”, o biografie a premierului israelian Golda Meir (1982).
Pe lângă cele trei premii Oscar – Cea mai bună actriță (1944) pentru „Lampa de gaz”, Cea mai bună actriță (1956) pentru „Anastasia” şi Cea mai bună actriță în rol secundar (1974) pentru „Crima din Orient Express” – , a fost distinsă cu premii Globul de Aur pentru Cea mai bună actriță – Dramă, în anii 1945 – pentru rolul din „Gaslight” – , în 1946 – pentru rolul din „The Bells of St. Mary’s” şi în 1957 – pentru rolul din „Anastasia” şi pentru Cea mai bună actriță într-o Miniserie, în 1983, pentru „A Woman Called Golda”. A fost recompensată cu Premiul BAFTA, pentru Cea mai bună actriță, în anul 1974, pentru rolul din „Murder on the Orient Express”, a primit un Premiu Tony pentru Cea mai bună actriță într-o piesă de teatru (1947) şi a fost distinsă cu un Premiu César onorific, în anul 1976.
În ultimele zile de viaţă i-a avut alături de ea pe cei patru copii și pe ultimul ei soț, Lars Schmidt.
Ingrid Bergman a plecat la Domnul chiar în ziua în care împlinea 67 de ani, la 29 august 1982, la Londra, trupul actriţei fiind incinerat. O mare parte din cenuşa ei a fost aruncată în mare, conform dorinţei actriţei, în jurul insulei Dannholmen ce aparţinea de satul de pescari Fjällbacka din Bohuslän, pe coasta de vest a Suediei, acolo unde actriţa îşi petrcuse mai multe veri din 1958 până la moartea sa în 1982. Restul rămăşiţelor sale a fost depus în Northern Cemetery din capitala Suediei, alături de cele ale părinţilor săi.
A primit postum un „Premiu Emmy pentru cea mai bună actriţă” pentru rolul din serialul TV „A Woman Called Golda”/ „O femeie numită Golda”.
În urma ei au rămas patru copii, Roberto, Pia Lindström – reporter de televiziune și actriță -, Isotta Ingrid Rossellini şi Isabella Rossellini – cu o carieră strălucită în cinematografie.
La comemorarea unui an de la moartea ei, mai mulţi prieteni au venit la Festivalul de Film de la Veneţia pentru a o omagia, printre aceştia aflându-se Gregory Peck, Audrey Hepburn, Charlton Heston, Walter Matthau, Roger Moore, Olivia de Havilland, Claudette Colbert şi prinţul Albert de Monaco.
În anul 2005, Florence Mauro a realizat documentarul „Rossellini-Bergman, l’amour du cinema”, în care apăreau Roberto Rossellini, Ingmar Bergman, Isotta Rossellini, Renzo Rossellini, Fiorella Mariani şi Părintele Fantuzzi, fiecare în propriul rol.
În anul 2007, în clasamentul „Institutului American de Film”, Ingrid Bergman era considerată a patra cea mai mare actriţă a tuturor timpurilor.
Despre cei doi titani ai cinematografului, Ingrid Bergman şi Roberto Rossellini, fiica lor, Isabella Rosselini, mărturisea într-un interviu: „Părinţii mei erau străluciţi. Ei m-au învăţat curiozitatea. Tata avea întotdeauna o mare sete de a afla, de a descoperi, de a înţelege. El m-a învăţat că sursa fericirii ar putea fi curiozitatea”.
Superproducţia „Casablanca” este considerată al treilea cel mai mare film american, după „Citizen Kane” şi „Naşul”, iar în clasamentul filmelor de dragoste se află pe locul al doilea după „Pe aripile vântului”.
Despre „Casablanca”, Ingrid Bergman mărturisea: „Am făcut atâtea filme pe care le consider mult mai importante, dar singurul despre care oamenii vor să vorbească este cel cu Bogart. Cred că acesta are o viaţă a lui. Există ceva mistic în ceea ce-l priveşte. S-ar părea că a împlinit o necesitate care exista înaintea lui.”
