Actul de la 23 August 1944 nu a dus la încetarea ostilităților din partea Armatei Sovietice. Aceasta a continuat înaintarea în Moldova și în Muntenia luând prizoniere unitățile române care nu au mai opus rezistență. Peste 130.000 de militari români (între care 12.000 ofițeri și subofițeri) au fost dezarmați și trimiși în lagăre de prizonieri. În același timp, pe măsură ce înaintau, sovieticii au capturat bunuri ale statului român: locomotive, vagoane, vapoare, mașini. Cu toate că Divizia de Dunăre a Marinei Militare a acceptat colaborarea cu sovieticii imediat după 23 august, “noii aliați” “au luat în posesie” navele Flotei Fluviale Române. Chemate la Ismail pentru a stabili detaliile unei viitoare colaborări, navele române au fost luate cu asalt în timpul nopții, marinarii români au fost dezarmați și duși în prizonierat în URSS. Astfel au fost capturate monitoare (LAHOVARI, ARDEAL, MĂCIN, BRĂTIANU, BASARABIA), remorchere (MUREȘUL, BASARAB, AMURGUL), nava de comandament MĂCIN și numeroase vedete. Despre aceste evenimente petrecute pe Dunăre, în Arhiva de istorie orală a Radio România, se păstrează amintirile locotentului de marină Doru Ionescu – comandantul remorcherului Mureșul :
“În ziua de 23 august, transportam un convoi spre Tulcea. Pe la 10 seara, în apropiere de Tulcea, a venit radiotelegrafistul de la bord şi m-a anunţat: “Domnule comandant, s-a încheiat pacea!” Toată lumea de la bord era bucuroasa.. Vine pacea!… Am terminat cu războiul! În Tulcea sărbătoare, luminaţie peste tot, lumea pe străzi, manifestaţii de bucurie, ca la terminarea războiului şi la încheierea păcii. De fapt nu era chiar aşa! … La vremea aceea nu ştiam.
După ce făcusem trei zile de transporturi aproape necontenite, am hotărât ca în ziua de 24 august să ne odihnim. Așa că ne-am dus puţin mai la vale la Tulcea, la un loc numit Tăbăcărie. Acolo am acostat cu remorcherul. A doua zi a mai venit încă un remorcher – remorcherul “Mântuirea” – cu care eram în acelaşi grup de transport. Împreună cu comandantul acestei nave ne-am sfătuit ce să facem, pentru că vedeam că ruşii continuă să înainteze şi că nu e nici o speranţă de pace. Noi nu ştiam nimic, n-aveam nici o legătură cu Comandamentul nostru, cu eşaloanele superioare. Comandantul remorcherului “Mântuirea” mi-a spus: “Eu plec cu echipajul către Hârşova, unde trebuie să dau de un comandament de-al nostru ca să-mi spună ce să fac. Las nava aici şi plec…”. Eu n-am vrut să fac treaba asta (…) o parte din echipaj era civil (…) mă gândeam că nu merită să cadă prizonieri, așa că am spus: “Duceţi-vă la marginea oraşului Tulcea şi aşteptaţi-mă până dimineaţa zilei de 25 august. O să vin şi eu!” Am distrus toate documentele secrete pe care le aveam la bord, hărţi, schițe cu barajele cu mine…. Însă către ora 2 a venit un timonier şi m-a chemat la bordul monitorului “Ardealul” care se afla acostat lângă noi. M-am dus. Acolo locotenentul Chiriţă, care era secundul navei, mi-a adus la cunoştinţă că Forţa Navală din Constanţa a transmis ordinul ca toate unităţile noastre de marină să colaboreze cu unităţile sovietice cu care trebuia să luăm legătura în aceeaşi zi.(…) Dimineaţa tot echipajul a trecut la curăţirea navei, ne-am pregătit ca pentru o [trecere în] revistă navală. După amiază, în ziua de 26 august, stând în acelaşi loc la mal, acostaţi, am văzut apropiindu-se două vedete fluviale sovietice. Era prima oară când vedeam aceste nave militare sovietice. Cum e obiceiul la marină, am ordonat front, echipajul s-a aliniat [pe punte] în ţinută de sărbătoare. Din partea sovieticilor s-a răspuns tot prin salutul de front. Un salut internaţional la care ei au răspuns. Seara am fost convocați și am primit ordin ca a doua zi toate navele să se îndrepte spre Ismail, unde vom lua legătura cu comandantul Forţelor fluviale sovietice cărora ne vom subordona. Drumul spre Ismail va fi însă fără pavilionul naţional, cu pavilionul alb la pupa. A trebuit să înghit această pilulă amară, care nu mi se datora mie şi am ridicat pavilionul alb.
Către ora 13 a doua zi, 27 august, convoiul de nave româneşti de la Tulcea încadrate cu vedete sovietice s-a pus în marş, în ordine, către Ismail. Din acest convoi a făcut parte monitorul “Brătianu”, nava “Mântuirea”, care nu avea echipaj şi căreia i-am dat eu câţiva oameni de la mine şi cu un ofiţer de la monitorul “Brătianu”, remorcherul “Mureşul”. Convoiul român a fost încadrat de vedetele sovietice. Am ajuns la Ismail. La Ismail ne-am prezentat la nava-comandant a lor. Apoi am avut o adunare la bordul monitorului “Brătianu”, la care a venit contraamiralul Gorşkov care era şeful Statului Major al Forţelor [sovietice] de pe Dunăre. Acesta ne-a ţinut o scurtă cuvântare tradusă în limba franceză de un ofițer sovietic, în care s-a arătat că România a deschis ostilităţile împotriva Germaniei şi a cerut unităţilor [române], aflate la Ismail, să li se alăture unităţilor sovietice în lupta contra fasciştilor. Locotenetul Chiriţă, care era cel mai mare în grad şi mai în vârstă, a răspuns în numele nostru că vom lupta cu toţii împotriva nemţilor. Apoi am semnat o declaraţie scrisă în acest sens, că vom lupta împotriva germanilor fascişti. Au semnat numai comandanţii navelor [române].
Aspirantul Diaconescu Constantin, care înțelegea puțin ruseşte pentru că maică-sa era din Basarabia, a surprins o discuţie scurtă între contraamiralul Gorşkov şi un ofițer sovietic: “A mers mai uşor decât ne aşteptam”. De aceea, la ieşirea din careul monitorului, la plecare, Diaconescu mi-a şoptit: “Să ştii că nu-i a bine, cred ăştia ne cam coc ceva!…” Poate că a fost o simplă întâmplare, o simplă potrivire, că li s-a părut lor că a mers prea uşor sau poate or fi ştiut ei ce ne aşteaptă, asta nu pot să spun astăzi…. Ne-am dus la bord şi după scurt timp a venit la “Mureşul” un locotenent de marină sovietic, care s-a prezentat ca ofiţer de legătură al Comandamentului sovietic.
Era obiceiul ca navele româneşti să aibă câte un ofiţer de legătură din partea aliaţilor noștri… cât au fost nemţii am avut la bord neamţ… Ofițeri de legătură nemți au fost numai pe vasele mari pe distrugătoare, pe torpiloare, pe canoniere. Nu au fost pe remorchere. La remorcherul “Mureşul” n-avea ce să caute… Remorcherul mai avea şi un comandant civil pentru că nava era rechiziţionată. Eu eram comandant militar, răspundeam pentru partea militară, de război, de luptă. Conducerea pe drum a navei îmi revenea tot mie, dar comandantul civil era cel care făcea manevrele.
Am avut greutăţi cu cazarea ofițerului sovietic, că n-aveam unde să-l culc la bord. La bord era o singură cabină care avea o singură cuşetă şi care era ocupată de mine. Eu am rămas să dorm în cuşetă, iar pe el l-am culcat pe o canapea care era tot în aceeaşi cabină micuţă de 2x2m. A doua zi, pe 29 august, a început activitatea de cooperare cu trupele sovietice. Prin ofiţerul nostru de legătură primeam ordine de acţiune. Am transportat la remorcă trei şlepuri încărcate cu trupe şi material de artilerie de la Ismail la Tulcea unde au şi debarcat. De aici înapoi, la Ismail. Am dus mai multe transporturi militare între Ismail, Chilia și Tulcea. Treaba asta a durat până la 31 august când mi s-a raportat că păcura e pe sfârşite şi că trebuie să facem neapărat o reaprovizionare, atât cu păcură, cât şi cu hrană – hrana navei se cam terminase. Nu ne-am gândit că am putea lua de la ruşi şi, de altfel, nici nu ne-ar fi dat. Ne-am dus să ne aprovizionăm la bazele noastre. Prin locotenentul sovietic de legătură am cerut permisiunea de a pleca pentru aprovizionare. Am primit aprobarea, așa că la 1 septembrie am plecat spre Tulcea. Aici n-am găsit nici un fel de combustibil pentru că tancul cu păcură care ştiam noi că este pentru aprovizionarea navelor era minat de germani, aşa că nu am îndrăznit să ne apropiem de el. Am plecat mai departe, în amonte, către Galaţi, să luăm de acolo păcură. Pe drum ne-a întâmpinat fumul de la oraşul care ardea. Pe apă plateau numeroase cadavre. Când am ajuns la Galaţi, am găsit oraşul în flăcări. Nici gând de reaprovizionare, aşa că ne-am continuat drumul spre Brăila. Am ajuns la Brăila spre seara zilei de 1 septembrie. Am tras la mal să ne odihnim. A doua zi am început să căutam păcură prin port. Am găsit păcură la [Societatea] franco-română din Brăila. Mi-au cerut documente… eu n-aveam pentru că noi ne aprovizionam pentru armată. Atunci rusul a scos el pistolul pe masă şi-a zis “davai, davai!”… Am primit imediat păcură. Rusul a semnat o chitanţă, a pus şi ştampila pe care a scos-o din buzunar. Am plecat prin oraş. Era pentru prima oară când brăilenii vedeau un ofiţer de marină sovietic împreună cu un român și am stârnit oarecare senzaţie… Am cumpărat câteva alimente proaspete pentru bucătăria navei. Pe la ora 12 am plecat înapoi, spre Ismail. (…) Am ajuns la Ismail spre seară. Timonierul mi-a arătat pe malul drept monitorul “Brătianu”, care era acostat la mal. Noi îl lăsasem ancorat în fluviu. Am dat [salut] la front, aşa cum se obişnuieşte, dar de pe monitor nu mi s-a răspuns. Radiotelegrafistul mi-a arătat o vedetă cu marinari sovietici care urcaseră la bordul monitorului. S-a văzut agitaţie, dar fiind destul de târziu şi ceaţă, nu am putut vedea, de fapt, ce se întâmplă acolo. Am lăsat la apă un “pui” cu care a plecat la mal ofiţerul sovietic de legătură. Pe la miezul nopţii am fost sculat de timonierul de cart, care m-a anunţat că se apropie de noi o barcă. Peste câteva minute a intrat în cabina noastră comandantul portului Ismail, un căpitan de marină sovietic, care fusese invitatul nostru la masă cu două zile mai-nainte. Ofițerul sovietic mi-a cerut să-i predau aparatele de radio şi armele personale. Radioul nostru nu funcţiona decât pe ultrascurte, iar armele – două revolvere – armele personale le-a luat singur din dulăpior. A căutat cu precizie în locul în care le ţineam, probabil că era informat. Apoi mi-a adus la cunoştinţă că trebuie să-l însoţesc la mal pentru un timp. După ce m-am îmbrăcat, acesta m-a sfătuit să-mi iau cu mine şi lenjerie de schimb, deoarece nu se ştie cât timp va trebui să lipsesc. Am încercat să resping această sugestie şi am zis că n-am nevoie, e vară, câteva zile o să mă ţină. Atunci el mi-a coborât din dulap geamantanul mare pe care l-a încărcat până la refuz cu toate obiectele pesonale din şifonier. Apoi mi-a pus în spinare o scurtă îmblănită pe care o aveam pentru iarnă şi o pătură mai groasă. La replica mea că nu voi putea niciodată să car cu mine o asemenea greutate, el s-a oferit să le transporte sergentul care-l însoţea.
Am plecat la mal. Am ajuns în curtea Căpităniei Ismailului, unde am găsit o mare parte din echipajele de pe “Brătianu” şi de pe alte nave româneşti din zona Ismailului. Însă fără ofiţeri sau maiştri. Abia atunci mi-am dat seama ce se întâmplase: eram luaţi prizonieri cu toţii şi că urma să ne aştepte nişte zile grele.
Ceva mai târziu a fost adus şi echipajul de pe “Mureşul”. Marinarii mi-au spus că au fost ridicaţi de la bord, unde n-au mai rămas decât doi sau trei mecanici civili. Celelalte monitoare de pe Dunăre au fost capturate la Ismail tot în ziua de 3 [septembrie]. Către ora prânzului am fost îmbarcaţi în câteva camioane cu prelată şi am luat drumul spre Odesa. La Odesa am fost duși în lagărul de prizonieri, de triere. Aici erau foarte mulţi români. Am întâlnit şi restul echipajelor [de la Flota Dunării], ofiţeri şi maiştri. Am fost vreo 30 de ofiţeri, dintre care 20 ofițeri de marină şi 10 ofițeri auxiliari: geniu, marină-transmisiuni şi aşa mai departe. Vreo 20 de ofiţeri de marină am fost acolo. La Odesa am rămas câteva zile, apoi am trimiși spre lagărul de prizonieri Mânăstârka (…), unde am stat până în aprilie 1945”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2.02.1999]
