După 1829, când a revenit Ţării Româneşti după secole de stăpânire otomană, şi mai ales după ce a fost declarată porto-franco (1836), Brăila s-a dezvoltat mult. Comerţul internaţional cu grâne, băncile, mica negustorie i-au adus prosperitatea atrăgând în oraşul-port de la Dunăre o populaţie eterogenă, lucru care avea să-i dea un farmec aparte. Recensământul din 1930 arăta că, dintre cei 68.347 locuitori, 90% erau români, 3% evrei, 1% ţigani, iar restul greci, bulgari, turci, tătari.
Eugeniu Iordăchescu (1929-2019) s-a născut, a copilărit şi şi-a făcut studiile liceale la Brăila. Avea să devină mândria oraşului său (şi nu numai!) datorită performanţelor în domeniul construcţiilor: inginerul Iordăchescu este faimosul salvator al clădirilor pe care Ceauşescu plănuia să le dărâme în anii ‘80. Metoda prin care el a translat 29 de clădiri (dintre care 13 biserici şi mănăstiri) l-a făcut cunoscut nu numai în ţară ci în lumea întreagă, România fiind una dintre primele ţări din lume care a folosit-o. A participat la congrese internaţionale, a lucrat în multe locuri din ţară, dar Brăila copilăriei a rămas în memoria inginerului constructor la fel de proaspătă ca în anii ’30.
„Fiind un oraş de pe Dunăre, […] era un oraş în care trăiau oameni de diverse naţionalităţi şi care se înţelegeau extraordinar de bine: greci, evrei, turci, armeni, lipoveni, era un oraş cosmopolit. Acolo nu era nicio problemă de ură, la [vremea] la care am trăit eu, aproape 20 de ani; în copilărie n-am avut incidente între noi şi pe strada noastră erau copii de toate categoriile. […]
Aceste etnii trăiau grupate pe cartiere?
A, nu, nu erau împrăştiaţi în tot oraşul. Lipovenii erau către o zonă mai densă, în rest nu, erau risipiţi şi nici nu simţeai că erau [de etnii diferite], ba din contră, erau şi relaţii de prietenie, cel puţin la părinţii mei… vizavi aveam vecini foarte mulţi evrei şi am trăit împreună cu ei ca fraţii, ca să spun aşa. Mai erau greci pe lângă noi. În şcoală, la fel, – am făcut Liceul Nicolae Bălcescu unde erau toate etniile astea – se întâlneau, era într-adevăr… pe parte religioasă se deosebeau. Evreii aveau sinagoga lor, catolicii aveau biserica catolică, lipovenii pentru că erau de rit ortodox [vechi] aveau biserica lor, iar noi aveam bisericile noastre. Aicea, într-adevăr, se separau puţin, pentru că fiecare trebuia să meargă după credinţa pe care o avea. […] Ei, acuma… nu-mi aduc aminte totuşi ca să fi ieşit din ora de religie Bruckman şi nu ştiu mai care… […] Toată clasa participa la toate manifestările care erau şi de sărbători naţionale, nu existau momente din astea [de separare]…
Povestiţi-mi despre magazinele din oraş.
Brăila avea într-adevăr ceva foarte interesant: artere foarte puternice comerciale şi care erau cunoscute prin buna servire, respectul faţă de client [şi] nu te lăsau să ieşi din prăvălie fără ca să cumperi ceva. Era strada principală pe care ne şi plimbam sâmbăta seara sau duminica seara, când aveam voie să ne plimbăm şi noi, elevii. Era strada principală, erau Bulevardul Cuza şi Calea Victoriei, străzi pe care se găseau magazine nu foarte mari, adevărat, nu cu zeci de salariaţi ci doi-trei sau familia respectivă, cam ăsta era cel mai des întâlnit [tip de magazin]. Dar găseai de toate, de la ac şi aţă până la blănuri cu cele mai scumpe valori…
Şi era un oraş foarte bine înzestrat din punct de vedere cultural: avea teatre, cinematografe foarte multe. […] Teatre erau trei, […] aveau săli de spectacol, cel mai mare era din centrul oraşului, dar erau cu săli de 200-150 de locuri…
Vă amintiţi cumva anumite magazine la care vă duceaţi, copil fiind?
Magazine de dulciuri erau, da, foarte multe şi foarte multe sub influenţă turcească, cu tot felul de zaharicale, cofetării cu oameni foarte bine pregătiţi, cu şcoală la Paris şi care ştiau să facă prăjituri deosebite. […]
Noi am fost şapte fraţi şi cu părinţii nouă şi cu bunica zece şi la masa noastră mai veneau rudele, – părinţii erau din comuna Ianca din judeţul Brăila – şi veneau întotdeauna [rude de acolo], în fiecare zi erau la masă fie verii noştri, fie părinţii lor. […] Toată lumea se aşeza, nu erau <mese pe furate>, aşa, că fiecare vine şi mănâncă; nu, era o oră la care se mânca. Sigur că în celelalte zile, de lucru, situaţia nu era identică, dar în zilele de sărbătoare, duminicile, toată lumea era frumos pregătită, îmbrăcată şi aranjată la masa. În capul mesei tata şi mama în stânga…
Vă mai amintiţi sărbători care v-au impresionat într-un fel?
Toate sunt amintiri foarte plăcute din copilărie, pentru că părinţii… atunci viaţa nu era atât de restrictivă în a se petrece. Petrecerile acolo se făceau cu vecini, cu rude, nu era numai o masă de familie. Aveam şi o casă mai mare şi cu curte şi cu spaţiu sufficient. […]
Plus că, toamna, pregătirile astea pe care le făceau, cu peşti [conservaţi pentru iarnă]… plecasem din Brăila şi nu mai vroiam să mai mănânc peşte [mă săturasem de el], pentru că se începeau de la sfârşitul lui august, începutul lui septembrie, pregătirile cu peşte: crapi pentru iarnă, se făcea crap sărat, ştiucă, peşte afumat, peşte sărat, peşte pus la marinat, tot felul de mâncăruri de peşte. Era mâncarea omului sărac.
Ce altceva se mai mâca? Părinţii aveau grădină de legume?
Întotdeauna aveau grijă să crească un porc, pentru că ceea ce rămânea de la o masă sau de la atâţia membri de familie le dădea posibilitatea să-l crească. Ce mai munceam la spălatul cocinei de porc! [Era] făcută cum trebuie şi cu canalizare ca să nu miroasă vecinilor […], aveam o ordine şi fiecare făcea, pe rând, câte ceva acasă.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2004]
