Dacă Brăila de atunci ar fi aidoma celei de astăzi, nu ar mai fi interesant să o studiem prin mărturiile locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…
„Vroiam să vă întreb, domnule Vasile Parizescu: se organizau expoziţii în Brăila?
Da, se organizau, păi în Brăila veneau marii pictori. În Brăila a venit Rudolf Schweitzer Cumpăna, de exemplu, care s-a căsătorit cu o brăileancă, Lili, care era grecoaică.
Unde expuneau aceşti pictori?
Păi, erau galerii speciale, Hotelul Francez avea galerii pentru pictură. Şi alte săli, erau multe săli care se puteau acorda de prefectură, primărie şi aşa mai departe. Sau de către Filarmonica Lira, cum i se spunea, care a fost înfiinţată demult de tot. Unchiul meu care a fost şi primarul oraşului, Liviu Macedonescu, a organizat în holul acestei filarmonici o mulţime de expoziţii de pictură.
Venea în Brăila Steriadi şi picta şi e cunoscută – se găseşte la Muzeul de Artă Naţională – pictura lui Steriadi Chivuţele sau femeile de serviciu, alea care ştergeau vitrinele, în mână cu un fel de mop şi ele spălau vitrinele magazinelor de pe Calea Regală sau de pe alte străzi. Pe urmă, venea [Iosif] Iser, Iser avea o amantă în Brăila, a cărei urmaşă mai are încă picturi de Iser în casă. Pe urmă, venea Pincas, Julius Pincas… sau Victor Brauner, mare pictor care s-a omorât la vârsta de 30 de ani la Paris, dar a cărui pictură se vinde cu mai mult de un milion de dolari. Venea Ştefan Popescu, venea Maxy, Maxy era chiar din Brăila şi venea des la Brăila, pentru că avea familia acolo. Deci…
Artişti locali existau?
Existau!… Era unul de valoare mai deosebită… momentan îmi scapă numele lui [probabil Arthur Verona – nn], pe urmă a mai avut Brăila [pe Ion] Panteli Stanciu, Stăncescu care au fost mai slăbuţi şi nu prea intrau în colecţii, ăştia. Dar cel care-mi scapă numele la ora actuală, [Arthur Verona]… era mai căutat şi într-adevăr făcea peisaje cu vapoare, port, Dunărea etc. […] [Şi eu] am învăţat să fac culorile şi pictam şi eu pe cartoane mari, mici, pe ce găseam, le pregăteam şi pictam pe ele. […]
Tata era cel mai mare bibliofil din ţară şi avea 26.000 de cărţi vechi – numai vechi! – începând cu prima carte a lui Gutenberg şi incunabule, cărţi vechi de tot, din secolul XVI-XVII-XVIII şi aşa mai departe. Cu Radu Rosetti […] şi [Dumitru Panaitescu] Perpessicius era prieten, că era brăilean şi era prieten şi mergeam în vizită. Eu eram copil şi mergeam la Perpessicius în curte şi curtea lui se termina pe promontoriul Brăilei. De la curtea lui în jos puteai să treci, pentru că nu urca nimeni, pentru că era vale abruptă şi toate gunoaiele se aruncau acolo. Iar eu, copil fiind, mă duceam pe promontoriu, aproape să cad de-a berbeleacul, până jos la apă, la Dunăre, să adun sticle colorate. […] Şi le luam şi le spălam şi le aduceam în casă, la bunică-mea sau la noi acasă, sub masa mare de 24 de persoane. […] Majoritatea se aduceau din Viena, mobilele astea, şi toate sticlele astea colorate le adunam, le spălam şi le aduceam acolo şi mă jucam cu ele, împreună cu vara mea, Nicula, cea mai bună prietenă.
Aţi spus că mobila era adusă din Austria. Existau şi saşi care să facă mobilă aici?
Da, existau, dar făceau Biedermeier şi se vindea mai rar aici, se vindea în străinătate. Dar, de fapt, mobila austriacă era dintr-asta, stil franţuzesc. Mobila noastră era şi mai veche, de la familiile noastre care nu mai aveau ce face cu ele şi le dădeau cadou la ăştia mai tineri, le-au dat cadou la părinţii mei, că erau din familii bogate…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2018]
