Dacă Ploieştiul de atunci ar fi aidoma celui de astăzi, nu ar mai fi interesant să îl studiem prin mărturiile locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…
„Ploeşti” se numea înainte de război oraşul petroliştilor, înflorit pe la jumătatea secolului al XIX-lea pe tulpina viguroasă a unui mai vechi centru comercial şi manufacturier. Aşezarea era bine poziţionată pentru negoţul spre Transilvania şi Moldova, iar belşugul viilor contribuia şi el la bunăstarea locuitorilor. Scriitorul Mihai Tican Rumano, pasionat călător, scria la sfârşitul anilor ‘20 ai secolului trecut despre abundenţa de alimente, despre vinul, mustul şi pastrama de capră care se găseau pe toate străzile „Ploeştiului”. Viaţa boemă se desfăşura în numeroasele cârciumi ale oraşului, în grădini şi bodegi, în diferite alte locuri de distracţie.
Inginerul petrolist Grigore Rădulescu s-a născut în 1912 în mahalaua Sfântul Spiridon, în familia unui strungar. Mama, învăţătoare, s-a stins de tânără, aşa încât el a fost crescut de tatăl său, destul de sever, după cum ne mărturiseşte. Totuşi, amintirile copilăriei sale au reuşit să îşi păstreze dulceaţa inocenţei… Le vom cunoaşte în mai multe episoade.
„La Ploieşti erau două târguri mari, unul era de Sfântul Gheorghe [şi unul de Sfântul Dumitru], când se şi mutau chiriaşii în case – contractele [de închiriere] se făceau de la Sfântul Gheorghe la [următorul] Sfântul Gheorghe, de la Sfântul Gheorghe la Sfântul Dumitru sau de la Sfântul Dumitru până la nu ştiu care alt Sfânt Gheorghe, un an, doi, trei… În fiecare luni de dimineaţă era oborul în care se vindeau vite, animale şi cereale. Pe vremea mea oborul era unde este astăzi fostul Liceu Comercial, actualul Liceu Caragiale. […] Era de Sfântul Gheorghe un obor mare, un târg mare unde se vindeau de toate: se vindeau butoaie, se vindeau găleţi de lemn, căruţe, roţi, tot ce era nevoie în gospodărie, olumuri [adăposturi] pentru căruţe, juguri pentru boi, hamuri pentru cai. La Sfântul Dumitru era şi târgul de varză şi de struguri, era un târg bogat. Şi veneau toţi negustorii, trimiteau doi-trei băieţi cu marfă mai proastă din prăvălie, care nu prea se vindea, se duceau cu ea în obor, cu preţ redus, cu cât credea el că poate să-l vândă şi băieţii de prăvălie vindeau [de exemplu] stofe la aceste oboare. […]
Mai erau căluşei… nu erau motoare, motociclete, automobile, erau căluşei. Erau doi-trei oameni sus, acolo, şi învârteau [căluşeii]. Şi mai erau pocnitorile, încercarea puterii: era un stâlp înalt pe care rula o bară de fier cu un <cont>, iar jos o altă bară cu un arc, un ciocan alături. Dădeai cu ciocanul, sărea până sus şi dacă lovea [tare], sus acolo era o capsă, se spărgea capsa, făcea zgomot, aveai putere. Bine, asta făceau numai bărbaţii, băieţii, cei care erau militari, veniseră din militărie, luau ciocanul – poc! pleosc! […]
Dulciuri pentru copii erau? Turtă dulce, vată de zahăr…
Da… vată de zahăr mai târzior, vata de zahăr a apărut când eu eram elev de liceu, până atuncea nu. Pastramă multă, peşte fript şi cârnaţi, nu mititei, cârnaţi. Şi interesant e că se vindea în egală măsură [pâinea şi mămăliga], că pe masă erau şi pâinea şi mămămliguţă. Asta era hrana…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]
