„Ploeştiul” era acum două secole una dintre primele regiuni de extragere a petrolului din lume. Prima rafinărie, deschisă înainte de Unirea Principatelor, a favorizat dezvoltarea ulterioară a oraşului. S-au construit şoseaua spre Braşov (1864), calea ferată (1882), mai multe şcoli şi spitale. După Războiul Întregirii, negoţul, extinderea rafinăriilor şi deschiderea mai multor ateliere meşteşugăreşti de tot felul au atras oameni. Astfel, de la 57.000 de locuitori câţi erau în 1912, Ploieştiul a ajuns la 80.000 în 1930.
În perioada copilăriei inginerului Grigore Rădulescu, în anii ’20-’30 Ploieştiul era un oraş vioi, un nod feroviar cu mulţi călători în trecere, cu muncitori petrolişti, comercianţi, cu mic-burghezi sau oameni înstăriţi. Centrul avea clădiri construite în stil românesc, cinematografe şi magazine, teatre, cafenele, terase şi bodegi, târguri săptămânale cu negustori ambulanţi şi căluşei.
„Cinematografe erau… hai să le numărăm: era, în primul rând, cinematograful Modern care era proprietatea comunităţii evreieşti. După cum mi-aduc eu aminte, nu ştiu dacă numele e exact, Schuster şi Regenberg. […] Pe urmă, mai era cinematograful Griviţa care avea şi o grădină unde se servea la mese, se bea bere, [se mâncau] cremvurşti în timpul filmului. Unde este actualul tribunal, adică fosta Administraţie Financiară, acolo era cinematograful Griviţa. Pe urmă, era cam în locul unde este actuala poştă, era cinematograful Bulevard, proprietatea tatălui lui Laurenţiu Profeta [compozitorul]. Astea erau cinematografele de la Ploieşti.
Teatrele… când veneau trupele ambulante ale Teatrului Naţional sau altele, atunci era [spectacol] într-una din aceste săli. Mai era o sală de teatru care din nenorocire a dispărut, era amfiteatrul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, de 1000 de locuri. Şi e bine că mi-am adus aminte, acolo a fost premiera piesei Cocoşul Negru a lui Victor Eftimiu. Printre figuranţi au fost Fory Eterle – care era în clasa a VIII-a real – şi Mircea Şeptilici. […]
Liceul avea şi bibliotecă?
Biblioteca Liceului Sfinţii Petru şi Pavel număra peste 100.000 de volume, ocupa aproape toată faţada actualului liceu. Etajul de sus era bibliotecă, cu rafturi de stejar, cu mese, cu totul în regulă, în grija lui Constantin Rigu, strănepotul lui Petru Maior, profesorul de limba română, el era custode. […] Şi pe urmă era Biblioteca Nicolae Iorga, mai micuţă, care era deasupra Băii Comunale, ocupa etajul 1 al Băii Comunale care era unde se află astăzi începutul magazinelor care merg pe Calea Franceză.
Se circula cu trăsuri?
Cum să nu! […] [Vizitiii], unii erau chiar în straie ţărăneşti. Spre exemplu, era Gică Tohăneanu, de la Tohani, care umbla în straiele naţionale de la Tohani.
Dar erau şi ţărani care veneau să-şi vâdă produsele?
Da, lunea… lunea [târgul] era numai al ţăranilor, toate satele din jur, de la munte, de la vale, toţi ţăranii veneau şi-şi vindeau acolo şi laptele şi brânza şi lâna şi capra şi oaia şi porcul…
Umblau din poartă în poartă ca vânzători ambulanţi?
Aşa-zişii <olteni> nu erau… numai la Bucureşti erau, nu erau la Ploieşti. […] Singurii negustori ambulanţi erau evreii telali care umblau cu marfa în nişte lăzi pe care le duceau pe spinare. Dădeau numai lucruri casnice, numai stofe, papuci, ghete, nu vindeau alimente”.
[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]
