Ploieştiul interbelic avea 80.000 de oameni, după cum arăta recensământul din 1930. Ca în toate oraşele importante – şi Ploieştiul era important cel puţin pentru industria sa petrolieră şi ca nod feroviar – populaţia era eterogenă. Comercianţi, meşteşugari, muncitori petrolişti, intelectuali, burghezi sau muncitori cu ziua, pentru toţi şcoala era la mare preţ, toţi erau dornici să ofere copiilor măcar o calificare, dacă nu posibilitatea de a studia mai departe. Aşa îşi aminteşte Grigore Rădulescu, un copil sărac din cartierul Sântul Spriridon, ce avea să devină inginer petrolist.
„În şcoala primară colegii mei erau 80% ţigani, restul erau români; printre colegii mei de şcolă primară s-a numărat şi Luca Ion, tată-său era un cârciumar de mahala. Cine a ajuns acest Luca Ion? Mare geolog, secetar de stat al lui Nixon în America! […] Un alt coleg al meu din şcoală primară a fost Hartung Ludwig, neamţ după tată, român după mamă. Până în 1970 am ştiut de el, ajunsese primarul Hamburgului. […] Erau băieţii Vernescu, tatăl lor era scărar, meseria asta în construcţii a dispărut… Făcea scări din acelea de stejar, cu ornamente, cu întorsături, îi zicea Costică Scăraru’ Vernescu. Băieţii lui, fraţii Vernescu, şi-au făcut mai târziu şi o fabrică de geamuri la Blejoi, iar cel mai mic ajunsese inginer la Primăria de la Constanţa.
În şcoala mea, numărul 7, nu erau evrei, însă comunitatea evreiască de la Ploieşti era foarte mare, pentru că ocupa trei mahalale. Era mahalaua unde erau evreii sefarzi – erau pe comunităţi – galiţieni şi români. Spre exemplu, pe strada Basarabi, unde era cinematograful Modern, era sinagoga evreilor sefarzi – este şi astăzi. Pe urmă, era strada Vlad Ţepeş, pleca din Calea Câmpinei – îi zice acuma Bulevardul Republicii, i-a zis odată Bulevardul Regele Ferdinand – se face cam din dreptul catedralei, a Bisericii Sfântul Ioan, strada Vlad Ţepeş. Această stradă era până în mahalaua aşa-zisă a Pisicii Albe, de la Traian mai departe, cam prin spatele fostei Securiţăţi, actualei Inspecţii de Poliţie, Toată strada şi pe stânga şi pe dreapta era plină de evrei galiţieni, cu sinagoga lor. […]
Majoritatea dintre ei erau negustori. Am să dau exemplu de câţiva. De exemplu, era familia Leon care avea magazinul <La Hora ţărănească>. Era un alt Leon care avea o moară mare de tot la Gara de Sud. Erau trei tovarăşi: Nicu Schwartz, Aaron Goldenberg şi Mişu Iancu. Viitorul ministru al chimiei, Florescu, […] îşi făcuse un atelier în Piaţa Sârbească, mahalaua Sfântul Gheorghe Nou, îşi făcuse un atelier de tabachere de bachelită […], pentru ţigări. […] Unii dintre ei erau ceaprazari, cei care lucrau cu fir, făceau insigne, [matricole cu] numele de la băieţii şi fetele de la liceu, cum purtam noi atunci, galoane, în sfârşit. Alţii erau pielari, negustori ambulanţi; galiţienii purtau în spate o ladă în care aveau diverse pânze, stofe şi vindeau; unii vindeau şi încălţăminte… […] [pentru] femeile de la mahala, femeile simple, că nu puteau să umble cu pantofi din două motive: n-aveau posibilitatea şi erau incomozi. Papucul [era mai comod]… se scula din pat, îl băga în picioare şi umbla tot timpul în papuc şi se vindea foarte bine. Pe timpul iernii, unii dintre ei vindeau şi pâslari. Rămăsese obiceiul ăsta din Primul Război Mondial, de la ruşi, armata rusească iarna era dotată, în loc de cizme de piele, cu cizme din acestea de pâslă, adică păr bătut şi croit.
Nu erau meseriaşi nici zugravi, nici zidari, nici tâmplari, nici vopsitori, nimic. O singură familie de evrei erau…să zicem <pictori>, de fapt erau lucrători de firme, făceau firme. Erau două familii care se înrudiseră, pe unii îi chema Mişinski şi pe ceilalţi îi chema Marcel şi toate firmele negustorilor de la Ploieşti, toate aveau jos în drapta scris mărunt, ca la orice Pictor <Mişinski & Marcel>. Asta era societatea…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]
